În naivitatea mea, cunoscută de apropiați drept prostie crasă, credeam că peer pressure dispare după pubertate. Credeam că undeva, cândva, după ce trecem măcar de amărâtul ăla de majorat pentru care toți ne zbatem (nu știți câte circuri au fost la mine-n familie, că doar vroiam să-l facem memorabil) începem să adunăm de-a lungul anilor măcar un pic de înțelepciune. Credeam că renunțăm să arătăm cu degetul și să râdem de alții. Eram sigură că trecerea timpului ne forțează să ne maturizăm măcar un pic.
Well, recent am descoperit că NU. Mai bullied îmi lipsește să fiu la 25 de ani (împliniți) și o să am tabloul complet de copii care aruncă cu bulgări de pământ unu-n altul chiar în viața mea.
Și nu pot să nu mă-ntreb cum am putut să fiu atâta de credulă încât să nu-mi dau seama că mai toate principiile mor în fața banilor? Cum am putut să fiu așa naivă încât să nu-mi dau seama că banii finanțează chiar și legături sufletești și că repară multe răni urâte și șterg din amintiri multe Eu nu o să fiu așa niciodată! rostite plângând cu sughițuri? Cum naiba nu m-am prins că întotdeauna cel care oferă mai mult câștigă și cel care primește adoptă toate obiceiurile primului?