snapto's blog

Nu cred că v-am povestit ce fac ai mei de când am pus piciorul afară din casă. Investiții, asta fac! Azi un cuptor cu microunde, mâine o zugrăveală nouă, poimâine un televizor nou. Cred că e LCD tv-ul sau ce o fi (eu și tehnologia 😀 ), în orice caz, e mare și are ecran plat. Numa’ bine, cu prima ocazie cu care fiică-sa (adică moi) s-a dus la el, el i-a făcut un scurt tur. Să vadă fiică-sa noul cuptor cu microunde, zugrăveala și bineînțeles televizorul.

”Are o imagine, nu-ți vine să crezi!” (Mi-a venit să cred.)

Și (revenind la persoana I că așa e normal) timp de minim 60 de minute m-a ținut lipită de el pe canapea, să mă treacă prin TOATE canalele de sport.

”Tu-ți dai seama cum văd eu meciurile vara asta??? Și olimpiada! Tu-ți dai seama?!?!” Partea cea tare e că mă sună chiar ȘI maică-mea să merg să văd meciuri pe la ei, deși eu nu-s a’ mai mare sportivă în viață. Cred că ea s-a gândit că dacă tot nu are ce-i face vara asta, măcar să i se alăture.

Așa că e răsfățat de cele două femei din viața lui. Pe deasupra, pentru ziua lui îi luăm cosmeticale de la Championship Collection, făcute special pentru pasionații de sport, chiar dacă ”marii sportivi” transpiră pe teren sau în fața televizorului, ca tata 😀 . Iar dacă toți îs fani geluri de duș și alte smacuri masculine, ca el, nu o să o ducă chiar rău Avon (tata-i fan, are și gentuță de cosmetice și o ține în baie!). Evident, tot datorită lui stau bine și cei care produc ziare sportive și orice minuni legate de evenimentele din vara 2012. Pentru că el nu se dă înapoi de la a-și alimenta pasiunea. Sper numai că vânzătorii de reviste și alte produse personalizate cu treburi din sport înțeleg mai multe ca mine din ce povestește el.

Eu vara asta presimt că o să sfârșesc în mai multe seri cu ochii în televizor la ai mei, dacă tot își promovează fără rușine gadgetul nou sub nasul meu! Măcar Olimpiada să o văd HD, nu? 🙂

”Că voi nu aveți televizor și îi păcat să ratezi!” dixit.

De când am văzut coperta de la ”Nono” și am citit descrierea de câteva cuvinte de pe site-ul All, mi-am dorit cartea. Și m-am rugat de Loredana de la All să mi-o trimită și miiiiiiiiiiieeeeeeeeeeeeee. Da, cam pe tonul ăsta de copil răzvrătit. Bine, trebuie să recunosc că dorința de a citi ”Nono” mi-a fost inspirată și de ursul meu de pluș Miki, care a dat numele pisicii mele Miki (stăteam prost cu imaginația la 13 ani!).

Și am primit-o. Și când am deschis-o (cartea), m-a cucerit. Pentru că Nono nu e orice urs de pluș, ci unul absolut special (asta pe lângă faptul că e blogger, da?). Nono e ursul ăla care simți că te trimite înapoi în copilărie și în același timp te face să vezi lucrurile cu ochi de adult. Pentru că Nono are suflet. Are și ochelari, dar are și un suflet mare care se bucură și care suferă. Nono are viață! Am citit povestea lui dintr-o răsuflare și mi-am imaginat filmul. L-am văzut prin ochii ochelarii mei, așa cum și Nono vede viața prin ochelarii lui fără lentile.

sursă foto

Dar să nu mai bat câmpii, vă dau minim 3 motive pentru a citi cartea asta:

1. E înduioșătoare! Nu știu dacă doamna Carageani a vrut să stârnească așa un sentiment, dar pe mine m-a înduioșat. E o carte care mie mi-ar fi plăcut să o citesc în copilărie și aș fi iubit-o și atunci, dar o iubesc și acum, la 24 de ani.

2. E altfel. Nu e de scos ochii la copii, gen ”O să ajungi ca fata babei!”. Nono e un drăguț și un gentil, iar celelalte personaje nu sunt rele, poate cel mult puțin răutăcioase și prostuțe (ahhh, nu vreau să dau din casă!).

3. E scrisă de o scriitoare româncă. Contemporană. Care, sper eu, nu se va opri aici. De fapt, eu sper că și ”Nono” e doar începutul poveștii ursului ochelarist.

Și câteva citate din carte, de poftă:

”… am nimerit cu urechea sub pieptul lui. (…) făceam ce făceam și mă așezam în așa fel încât să îi ascult inima. Nu știu dacă ați cunoscut vreodată senzația asta. E extraordinar să te afli atât de aproape de inima cuiva. E ca și cum ai fi și tu viu.”

”Pisicile sunt cele mai îngâmfate făpturi. Nu-s capabile să-ți povestească ceva fără să se laude.”

”… adevărații stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorințele.”

”Sunt cinci mirosuri de bază: al nopții, al zilei, al fricii, al iubirii și-al mâncării.”

Dacă o să citiți povestea lui Nono, a prietenului lui (un cățel al cărui nume trebuie dedus din carte) și a Astei, o să înțelegeți de ce insist eu pe o continuare… 😉

Stay tuned, în câteva ore urmează un interviu cu doamna Renata Carageani. Nu m-am putut abține și cu ajutorul celor de la All am pus întrebări (a vrut să se facă jurnalistă fata lu’ mama!).

Cred că după ultima postare, face sens de ce blogul se numea inițial ”Locul în care îmi vărs inepțiile”.

Well, astăzi las prosteala de o parte și vă povestesc de 5 melodii pe care aș putea să le ascult aproape non-stop 🙂 . Și-s curioasă dacă voi aveți așa o listă de melodii iubite! Și-s curioasă și de ce le iubiți! (Multă curiozitate pe aici, știu!)

Le iau în ordine aleatorie că nu m-aș putea hotărî nicicum dacă ar trebui să fac un top. Dați click pe ele ca să le și ascultați și să le vedeți clipurile originale. 😉

Liquido – Narcotic

O iubesc pentru că îmi aduce aminte de liceu, de lipsa de griji de atunci și de chefurile la care dansam fără nicio grijă, fără să mă gândesc dacă mi s-a dus fondul de ten sau dacă o șuviță îmi stă prea șui. Nu că acuma aș da mare atenție chestiilor de genul ăsta când îs în largul meu, dar… anii au adus schimbări.

Ce nu știam: că trupa e formată din nemți și că a lansat cântecul în 1997.

Queen – Don’t stop me now

Deși ascult Queen since forever, pata mi s-a pus pe cântecul ăsta acum câțiva ani dintr-un motiv oarecum macabru. Pe Discovery era un documentar cu un băiat care avea o boală rară, dar totuși încerca să trăiască normal, pe cât putea. Știa că va muri și înainte de asta și-a personalizat sicriul și i-a rugat pe ai lui să pună cântecul ăsta la înmormântare.

Ce nu știam: că Freddie Mercury a compus cântecul în 1978, pe când se afla în Franța, în orașul Berre-les-Alpes diiiiiiiiiiiiiiiiiin… Provence!!!

Bon Jovi – It’s my life

Iubesc cântecul ăsta! Îmi dă chef de viață! Am impresia că îl știu dintotdeauna și nu cred că o să mă satur vreodată de el.

Ce nu știam: Jon Bon Jovi și Richie Sambora s-au certat din cauza versului unde se face referire la Frank Sinatra (”Like Frankie said, I did it My Way”). Jon Bon Jovi a inclus versul pentru că Sinatra e modelul lui în viață, dar Sambora i-a zis că nimănui nu-i pasă de Frank Sinatra în afară de el.

Aerosmith – Love in an elevator

Pe vremea când aveam telefon mult mai deștept ca acum, aveam melodia asta ca ton de apel când mă suna Alex. Îmi place la nebunie. Mă umple de energie. Și deși telefonul s-a dus de mult timp (de la etajul I dacă sunteți curioși 😀 ), melodia a rămas.

Ce nu știam: Steven Tyler susține că inspirația melodiei i-a venit de la o partidă de sex din liftul unui hotel. Colegii lui de trupă zic altceva. 🙂 )

James Blunt – Goodbye my lover

Știu că-i tristă melodia asta, dar nu m-am putut abține. Are niște versuri atât de simple și atât de profunde (zic eu!): ”You touched my heart, you touched my soul. You changed my life and all my goals.”, ”I’ve kissed your lips and held your hand. Shared your dreams and shared your bed. I know you well, I know your smell. I’ve been addicted to you.”, ”I’d be the father of your child. I’d spend a lifetime with you.” Au scris tastele fără mine, sper să nu provoc depresii!

Ce nu știam: ăsta e cântecul cel mai solicitat la înmormântări, conform site-ului unei baze de date cu oameni decedați. Creepy.

Acum voi!

Te-am făcut să dai click, acuma citește ca să vezi cum să-ți îndeplinești cele mai ascunse vise!

Vrei să fii creativ? Vrei să-ți încânți vecinii cu creațiile tale? Vrei să devii faimos? Vrei să știe toată lumea totul despre tine fără să abuzezi de social media? (Nu-i bai dacă nu știi ce-i aia social media, citește mai departe.)

Scoate un album de manele! Ce aștepți?

Inspirația e în lucrurile de lângă tine. De exemplu, ai pe masă un borcan cu castraveți murați. Trebuie să te gândești la o metaforă prin care să-ți expui principiile tale de viață prin prisma borcanului de castraveți.

Cum ar fi, să zici:

Am un borcan de castraveți/ Dau peste nas la nătăfleți/ Am murat tot borcanul/ Ca să-mi moară tot dușmanul.

Dacă n-ai castraveți nu-i bai. Sigur ai o vecină bună:

Am o vecinică bună/ Și se face că-i nebună/ Eu și cu golanii mei/ N-avem noroc la femei.

Dar să nu uităm tema centrală a tuturor albumelor de manele: ză parai!!!

Eu îs plin de bani/ Dar am și dușmani/ Femeile trage la mine/ Că îs boss de boss și-i bine.

Și copii, întotdeauna o mândrie a familie, indiferent că-s derbedei sau bișnițari:

Eu și cu copiii mei/ Ne luptăm ca niște zmei/ Și-aruncăm mereu cu banu’/ Să se oftice milițianu’.

Tematici sunt, dar să nu uiți că cele mai importante sunt tot cele legate de valori spirituale (familia, adică nevasta, amanta și copiii) și financiare (banii, dolăreii, euroii, paraii, cum vrei tu). Important e să ai voce (adică nu se poate dacă ești mut, în rest merge oricum, că ești unikat) și un jmeker care să te promovează pe iutube și pe facibuci cu poze făcute artistic în peint.

P.S. După ce o să dai de bani și faimă aștept un mulțumesc. Practic, ți-am scris un album PĂ DĂGRATIS în ultimele 5 minute (15 dacă citești pe silabe).

După ziua de duminică, cred cu convingere că fiecare bebeluș ajuns pe lume ar trebui să fie însoțit de un manual de mărimea unui DEX. Pe cuvântul meu, în momentul ăsta pot asocia un toddler, adică pruncul ăla de care zic englejii că are între 1 și 4 ani (dacă vreți, în românește putem să-i zicem și preșcolar, pregrădinițist, prestudent, pre-ce-vreți-voi) cu două situații –  un călător care se străduiește să nu depășească limita de bagaj la avion  și o pițioancă căutându-și rochie de ieșit pă Bamboo.

De ce? Să vă povestesc! Duminică, am participat și eu ca tot omul la un grătar unde în afară de adulți maturi și responsabili care nu beau și nu fumează au fost și două pisici și un copil. Pisicile ca pisicile, au venit însoțite de câte de plic de Whiscas pe cap de felină, dar la venirea pruncului, s-a umplut curtea cât ai zice bebe. Tandra mămică a vărsat sacul cu jucării adus în onoarea bundle of joy-ului și eu am rămas șocată.

Cu prietenul meu împreună, nu singură că eram prea transfigurată ca să gândesc și neuronul meu blond era amețit de la fumul de grătare, am concluzionat că dacă la atotputernicul Wizz te prezinți cu un bagaj de mai puțin de 32 de kile răsufli ușurat, dar dacă pentru bucuria familiei nu vii cu un troller de minim 32 în vizită, ai cam pus-o!

Mămica, cred că văzându-mi șocul și citindu-mi lipsa de instinct matern în priviri, mi-a explicat. Ea a pregătit un rucsac de jucării, dar comoara, la vederea atâtor puține resurse de joacă pe meleaguri străine (adică la două străzi de casă), s-a panicat și a dublat.

Evident, la fața locului, îngerașul mi-a trântit aproximativ 43756,37847 de jucării în brațe când i-am propus să aducă una să ne jucăm. După ce m-a cadorisit, s-a gândit că mă descurc și a plecat să fugărească rațele.

Cum care rațe? Alea care se ascundeau de pisici. La ele acasă, după arborii de tuya, știți voi care tuya.

Dacă mai aud chestia asta încă o dată de la persoanele pe care le invit la un suc/ o cafea și mă tot refuză, deși teoretic suntem prietene, cred că fac icter. Pe bune, ieri toată ziua mi-am amintit o fază recentă în care o amică pe care o invit ba la suc, ba la cafea, ba la mine, mi-a zis că nu poate să vină la o întâlnire cu mai mulți amici, dar pentru ea nu-i problemă că doar noi ne vedem oricând!

M-am mutat de 7 luni in the name of sinteza peptidelor și în astea 7 luni (!!!) singura chestie pe care am aflat-o de la ea a fost că o să fiu invitată la nuntă când va fi nunta. Booon. Bine că la un suc nu ne putem vedea ca să am un motiv să o consider prietenă, dar la un eveniment de câteva sute de euro, da!

Am observat că în ultimii doi ani numărul invitaților la evenimente de genul ăsta a crescut invers proporțional cu atenția pe care mi-o acordă oamenii ăștia în celelalte 364 de zile din an, chiar 265 în 2022.

Păi cum suntem noi prieteni dacă vrei să mă vezi doar atunci când tre’ să sar cu banu’? Eu exist și în timpul anului și de la amici și prieteni am anumite așteptări, altfel ar fi simple cunoștințe. Cum și ajung extrem de mulți de altfel.

Pentru că toată multe din ele au timp de un suc înainte de un eveniment mare la care TREBUIE să fiu pentru că înseamnă mult…

Din păcate, acel oricând din ”Ne vedem oricând!” înseamnă în 95% din cazuri niciodată (până mă mărit sau îmi botez pruncul).

Înainte să citesc cartea, mă așteptam la multă istorie și o grămadă de informații relativ greoaie despre cultura chineză. Le-am primit, doar că grămada de informații se referă mai degrabă la cultura de… alcov! Cum nu știam ce exact e ”clopoțelul birman” și cu bună intenție am evitat să mă documentez, mi-am zis că o să aflu citind. A fost o experiență, să o numesc așa… incitantă! 🙂

”Cele zece mii de dorințe ale împăratului” e o carte încărcată de erotism! O să citiți despre sex în doi sau… sex în grup, mai precis în 7. Și în alte combinații, dar nu vreau să vă vând toate ponturile chiar 🙂 ).

Jose Freches mi-a demonstrat prin cartea asta că societatea chineză de secol XVII nu era foarte diferită de cea de acum, doar că mijloacele de propagare ale informației erau total diferite. Ca să nu mai zic de faptul că împăratul avea niște angajați, numiți ”Pensule Roșii” care însemnau fiecare partidă fierbinte a sa în cele mai mici detalii, înregistrând totul, de la tehnici până la sunetele scoase de parteneri în timpul acțiunii.

Dacă sunteți mai pudici, nu vă îngrijorați, cartea nu e vulgară. Nu veți vedea niciun cuvânt urât, ci doar metafore care vă vor pune pe gânduri (cred eu).

Nu e ca și cum n-aș fi știut că oamenii făceau sex și atunci, dar m-a impresionat să văd cum era tratat subiectul și cât de important era pentru societatea chineză.

Dacă vreți literatură erotică scrisă de un contemporan, citiți deci ”Cele zece mii de dorințe ale împăratului”, tare am impresia că o să vă încânte.

Alt subiect serios pe care vreau să-l abordez de 1000 de ani, dar când se-ntâmplă chestii așa tragi-comice ca întâmplarea din cimitir, nu mă pot abține să nu amân la nesfârșit ce-i mai serios, pentru că și eu ca tot românul, prefer să fac haz de necaz.

Problema mea legată de medicii de familie există de… mulți ani. Adică de fix prima dată când a apărut conceptul și m-am înscris (de fapt, ai mei m-a înscris) la cea care mi-a fost medic de familie până prin decembrie.

Dacă vă-ntrebați care-i legătura dintre time management și medicii de familie, stați că vă explic. Eu am renunțat la fost mea doctoriță pentru că o durea fix în c.r de timpul meu. Adică dacă o sunam luni pentru că mă simțeam rău, mă programa în vinerea… următoare! Nu în prima vineri, ci în a doua, cam la două săptâmâni (aproape) după. Pentru că avea are MULT prea mulți pacienți și tot ”adună”. Iar în vinerea minune, dacă eram programată la ora 13, trebuia să fiu fericită dacă la ora 16 intram în cabinet.

Practic, în caz de gripă ( sau orice altceva) ori mă tratam singură, ori… 🙂

În decembrie am avut probleme destul de urâte de la gastrită. Știe că-s de mult timp problemele astea, nu m-a trimis nici măcar o dată la analize să vadă dacă nu cumva am afurisita aia de Helicobacter Pylori și problema mea se tot agrava. Când am sunat-o să mă programez pentru a nu știu câta oară în N ani la consult din nou pentru aceiași chestie, mi-a zis că nu are timp de mine decât după mai mult de două săptâmâni. Așa că m-am dus la urgență când nu mai puteam de rău, dar asta-i altă poveste 😀 .

În fine, ideea e că de fiecare dacă când mergeam în ziua stabilită, la ora stabilită, apăreau minim 5 oameni înaintea mea care intrau ca la ei acasă, doctorița îi lua, stătea și la povești cu ei înăuntru and so on. Și de fiecare dacă când o întrebam cât mai durează, răspunsul era același ”Imediat te iau pe tine.” La mine și la ea termenul de imediat e clar diferit, la mine fiind ceva gen, în câteva secunde/minute, iar la ea, în două, chiar 3 ore.

După atâția ani eram deja sătulă până peste cap de situația asta de rahat. Dacă aveam probleme de sănătate îmi trebuiau ore bune pentru o consultație în care nu îmi făcea mai nimic și nici nu rezolvam problema. Am întrebat în dreapta și-n stânga și una din prietenele mele mi-a recomandat o nouă doctoriță, într-un centru medical destul de cunoscut din Timișoara. Aceasta m-a luat ca pe unul din ultimii ei pacienți – nu dorește să mai înscrie pentru că nu le-ar face față.

Dacă am nevoie de consultație, durata de așteptare e de maxim, două-3 zile, iar dacă merg la ora stabilită în 5 minute ies. Pe ceas. Adică mă întreabă exact ce am, îmi explică planul de tratament și mă întreabă dacă am nedumeriri sau alte probleme. Nu o interesează ce fac în timpul liber, ce fac ai mei, ce face bunica sau vecina de la 2. Până acum am fost de două ori la ea și întotdeauna am intrat de cum am ajuns și am ieșit în aproximativ 5 minute, nu 15, nu 20, nu 25. Lămurită.

Deci da, există o legătură între medicii de familie și time management. Și dacă n-am o boală care să necesite atenție urgentă, apreciez când timpul meu este respectat.

Așa că m-aș bucura să aud că la facultatea de medicină se dedică măcar o oră în 6 ani și problemelor de genul ăsta (deși ar mai trebui învățată și empatia și multeeeeeeeeeee altele).

De curând, după o scurtă întâlnire ca-ntre fete, ne-am răspândit, fiecare la casa ei. Prietena de care povestesc, s-a îmbrăcat bine (era în perioada aia cu -20 de grade) și a plecat și ea spre casă. Pe drum, s-a decis să intre într-un magazin de cosmetice (care are și marcă proprie) și produse de igienă ca să-și ia un gel de duș (parcă). Zgribulită cum era, a luat câteva să vadă cum miros și le punea înapoi la raft pe măsură ce le mirosea. La un moment dat, domnul paznic apare și o ia la trei păzește, spunându-i că n-are ea ce să caute într-așa un magazin (și vă asigur că nu-i de lux!), că nu e de nasul ei și să plece, să nu o prinde că fură!

Menționez din nou că era doar foarte îmbrăcată, nu cu hainele rupte sau murdare etc. 

WTF?! După o porție intensă de jigniri, prietena mea i-a explicat individului că nu vroia să fure, cu precizarea că poate verifica și pe cameră și că nu are niciun drept să se comporte așa. Evident, grobianul s-a ținut tare pe poziție, că el are dreptate.

Ea a plecat din magazin și m-a sunat tremurând de nervi (cred că niciodată nu a mai fost așa umilită) să-mi povestească toată pățania. Am sfătuit-o să ia legătura cu managerul magazinului și să depună o reclamație. Până la urmă, s-a hotărât să dea un mail la departamentul de marketing al magazinului de vis-a-vis de Billa din Circumvalațiunii și să ceară niște explicații.

Se pare că persoana de la acel departament era cu capul pe umeri, pentru că și-a cerut scuze și a promis că pe viitor astfel de incidente vor fi evitate. Paznicul… nu mai e acolo! Dacă a fost mutat sau concediat, nu știm nici noi.

Ideea e că dacă ea nu lua atitudine, omul ăla ar fi pus pe fugă o mulțime de alți clienți, iar conducerea magazinului s-ar fi mirat de ce nu merge treaba….

De mult timp tot intenționam să scriu pe tema asta. E legată de un incident în care am fost implicată și un altul în care a fost implicată o prietenă.

Eu am fost norocoasă și am fost tratată minunat, iar ea, groaznic. Întâi vă spun pățanie mea și ca să nu o lungim, revin mâine cu a doua poveste.

Să explic: prin 2006 (cred), eram prin mall după țoale (era perioada reducerilor) și încărcată cu enșpe mii de plase cu cârpe și accesorii intru la un magazin faimos de decorațiuni pe care nu îl voi numi. Timișorenii se vor prinde despre care e vorba pentru că e cel care era în locul unde e acum H&M. Magazin, deși foarte fain, era (și este) foarte îngrămădit.

Cu toate catrafusele pe care le căram eu, am înțeles ușor cum se simte un elefant într-un magazin de porțelanuri. Deși m-am străduit să am grijă, după ce am ales o cană, fix mă chinuiam să o bag în coș (da, am luat și așa ceva), coșul mi-a alunecat cu tot cu cana care s-a făcut bucăți. Cred că m-am făcut roșieverdealbastră, mai ales că toți clienții s-au întors spre mine. În câteva secunde a apărut un angajat care nu știa cum să-și mai ceară scuze că nu m-a ajutat, mi-a luat plasele și m-a întrebat dacă îmi doresc altă cană. Am spus că da, i-am spus că doar atât doresc și am mers împreună spre casă să-mi plătesc cana și daunele provocate 😀 .

E incredibil cât de fain am fost tratată (zic incredibil, dar așa e defapt normal) – nu mi s-a permis să plătesc cana spartă și din nou mi s-au cerut scuze MIE pentru ceea ce s-a întâmplat.