Religie sau refugiu?

Trăim într-o lume în care religia are multe de spus. Războaie stârnite de mentalități diferite, revoltări în masă la cuvintele unor oameni, crime sub motivul păcatului şi al curățirii, toate fac parte din religie. Bineînțeles religie înseamnă liniște sufletească, credinţă, speranţă şi frică. Dar toate acestea sunt valabile doar atâta timp cât eşti naiv dispus să le crezi, să le iei de bune.

Părinții au fost dintotdeauna credincioşi, la fel ca şi restul rudelor. Firesc ar fi fost să întru în aceiaşi oală, să las raţionalul deoparte şi să cred cu înverşunare în existenţa divină care îmi supraveghează acţiunile, le notează apoi mă pedepseşte/recompensează.

Religia a devenit atât de puternică datorită faptului că vinde speranţă şi împarte frică. O combinaţie perfectă. De ceva vreme mă chinuie gândul că relgia e o fabulaţie a omului, o încercare disperată de a da seminificaţie vieţii. Câteodată mă întreb dacă nu cumva nemulţumirea şi trufia omului au inventat religia. Nu putem accepta că suntem muritori, că după moarte nu se află decât nimic. Pur şi simplu nu mai exişti. E un gând înfricosător, cum să accepţi aşa ceva când religia îţi oferă imortalitate într-un loc magic, încărcat cu dorinţele oamenilor. De ce am fi noi aşa speciali?

Am participat la diferite dezbateri/discuţii pe teme religioase la organizaţia (religioasă) de studenţi “Alege Viaţa”. Toate sunt un tipar. Nu e nimic concret, palpabil. Singurul lucru care se apropie de o dovadă e, ironic, minuniile prezentate necredincioşilor. Lucrurile pe care nu le înţelegem ar trebuie definite minuniile şi nu semne ale unui zeu pe Pământ. Citește în continuare „Religie sau refugiu?”

Să fie dublă personalitate ?

Părul scurt/periuță mă avantajează și asta mi-au spus-o și alții, poate de asta am ajuns să nu-l suport nici un pic mai mare.

Chiar dacă nu am o frizură complicată și greu de executat, prefer să merg mereu la același frizer … să nu fiu nevoit să explic mereu cum și ce. Chiar dacă pare absurd și probabil aș putea să mă tund și singur dacă mă chinui, m-am tuns și pe la alții … care au ratat la maxim felul în care trebuiau să mă tundă.

Să revin la titlu și la ideea de la care am pornit. Nu mă mai tunsesem de anul trecut :), înainte de revelion, așa că am fost azi la frizeria la care merg de obicei de vreo 5 ani, toate doamnele/domnișoarele de acolo m-au tuns măcar de 3 ori. Am ajuns acolo și era un singur scaun liber, la care stătea o dudie care nu mă mai tunsese până acum … nu aveam chef să aștept așa că m-am lăsat pe mâinile ei, nu m-a tuns rău, chiar sunt mulțumit. Dar cred că avea o problemă de vorbire … sper că nu de personalitate. Citește în continuare „Să fie dublă personalitate ?”

Prostia doare

… Și dacă ești beat doare și mai mult.

Dacă tot e weekend, să vă destind puțin cu o întâmplase amuzantă. Nu, nu eu sunt personajul principal … să zicem că sunt doar povestitor.

Renunț la introducerile din poveștile de adormit copiii și trec direct la conținut. Spre rușinea mea am trecut cam rar pe la facultate anul ăsta și acum chiar îmi pare rău că am pierdut unele evenimente care meritau văzute. Locul de fumat în facultate este pe casa scarii, mai exact doar între etaje, că acolo sunt geamuri și scrumiere. În rest, toată facultatea este “tapetată” cu fumatul interzis însoțit de amenințătoarele amenzi în bani și ore de muncă în folosul comunității. Citește în continuare „Prostia doare”

Mai bine faci decat sa stai

Astazi mi s-a reconfirmat un lucru. E mult mai obositor sa stai decat sa muncesti. Sigur, nu e cazul sa exageram. Odihna isi are rostul ei (am aflat asta de curand). Dar a sta nu e intodeauna odihnitor. Ba chiar poate fi foarte obositor. Mai ales daca esti obisnuit sa faci lucruri, sa fii mereu in actiune.

E foarte ciudat sa fii organizator si, apoi, brusc sa fii redus la statutul de invitat. Pare usor sa mergi la un eveniment sau sa apreciezi un proiect din pozitia de outsider. Si probabil ca asa si e. Dar, in acelasi timp, e destul de frustrant. Ai tendinta sa fii foarte critic si te gandesti mereu cum ai face tu daca ai fii in locul lor. Ba, mai mult de atat, iti vine sa iei atitudine, sa schimbi lucruri, sa le faci cum stii tu ca e mai bine. Ceea ce nu e deloc ok. Si atunci te straduiesti sa te abtii si sa-ti amintesti care e rolul tau in peisaj… niciunul. Prin urmare, a nu face nimic presupune un efort deosebit. Si, uite asa, dupa 2 ore de stat degeaba, pleci de la eveniment mai obosit decat daca l-ai fi organizat tu.

Opiumul saracilor

Citeam într-un articol (foarte fain) povestea unui indian care a trăit ca și Jamal în Slumdog Millionaire.

Și spune autorul, că e povestea vieții lui, : ”Slum life is a cage. It robs you of confidence in the face of the rich and the advantaged. It steals your pride, deadens your ambition, limits your imagination and psychologically cripples you whenever you step outside the comfort zone of your own neighborhood.”

La noi e cam la fel. Mahalaua, dacă nu e pe stradă, e în sufletele multora dintre noi. Cum altfel ajungem să avem revelion la antenă cu maneliști?

Opiumul săracilor e, de fapt, iluzia vremelnică a puterii, atunci când încalcă regulile, când se bagă în față cu nesimțire, când nu le pasă de cei din jur, doar de interesul lor. Și pe termen scurt le merge, dar pe termen lung ajung să trăiască într-o junglă cu o singură regulă: a lu’ cel mai tare. Ei, că noi ăștialalți ne-am tirat de mult.

Dacă nu ești șmecher, ești fraier. Ăsta e refrenul pe care-l cântă mulți părinți copiilor lor. Vai și-amar.

Hotii de caciuli

Ăștia suntem noi. Noi, adică societatea noastră. Noi ne furăm singuri căciula, având grijă, totodată,  să strigăm tare de tot HOOOȚIIIII!!!

Nu te-ai întrebat niciodată, atunci când ai mers în altă țară mai civilizată, de ce e lumea mai calmă? De ce oamenii nu se agită pe stradă? De ce lucrurile merg mai bine?

Merg mai bine pentru că fiecare își vede de treaba lui, încercând s-o facă mai bine. Nu cel mai bine. Ci în limita posibilităților sale, cât mai bine.

Și asta e diferența fundamentală între noi și alții, nu atracțiile turistice, șosele mai late și autostrăzile din belșug. Astea sunt consecințe.

Ești cap de coloană, se face verde la semafor, dar tu ești cu privirea aiurea. Îți dai seama după o secundă, bagă în viteză, pleacă de pe loc, și uite-așa se duc 3 secunde. La următoarea coadă zici Bă ce trafic e în orașul ăsta. Citește în continuare „Hotii de caciuli”

Domnisoara N

Mai bine tăceam. Din toată coada la bilete, m-am trezit eu să strig la cel ce se băga în față, și-l bănuiam de pilos. S-a întors spre mine și mi-a arătat legitimația de servici… Omul lucra acolo! Murmure, priviri dezaprobatoare din coadă, de parcă aș fi fost nu știu ce scandalagiu.

În spatele meu, nu remarcasem până atunci, era o tipă cu palton lung, de tweed, un fular colorat în tonuri calde, brunetă. Mi-a prins privirea și a dat din cap aprobator. I-am mulțumit, tot din priviri, și mi-am reluat locul în coadă.

Îmi era rușine. Era una din zilele alea în care mă îmbracam doar ca să nu-mi fie frig, cu o vestă de un albastru decolorat, un tricou roșu pe sub, o geacă neagră peste. Ea, fular, mănuși, toată o armonie și un ton. Citește în continuare „Domnisoara N”

Din ’89

Aveam 8 ani la Revoluție, și într-o noapte m-a dus tata în piața Operei, să țin minte toată viața.

A parcat în spatele parcului de lângă hotelul Continental, și am mers de acolo pe jos. Înainte de intrarea în parcarea de azi de la Modex era un cordon de oameni care te verificau să n-ai arme, și imediat ce am trecut de ei am simțit nebunia.

Tata m-a ridicat pe umeri, să văd mai bine scena. Lângă noi era un TAB cu oameni cățărați pe el, la balconul Operei vorbeau niște domni, nu-mi aduc aminte cine și ce ziceau. Pe mine m-a lăsat mut imaginea pieței, ticsită de oameni. Nu cred că era literalmente loc să arunci un ac. Incredibil, și înmărmuritor.

La jumătate de oră după ce-am plecat am auzit rafale de mitralieră. Începuseră să tragă, și am și acum senzația în minte, cum ar fi fost să fi fugit și noi la adăpost. Citește în continuare „Din ’89”

Incep sa se piarda prietenii…

Cand mi-am ales prietenii, am facut-o rational, nu conjunctural. De asta nu pot sa spun acum ca mi-au plecat in Spania la cules capsuni. Cateodata, mi-as fi dorit sa o faca, poate asa plangeam dupa ei pe vreo manea si vara ne-am fi intalnit la mare sa spargem paraii. Atat am reusit sa scornesc, cat de cat amuzant. Pentru mine macar, ca altii poa’ sa-mi conteste imediat afirmatia cu capsunile. Imi pasa mai mult nu.

Si revenind la prieteni, am un gust mult prea amar sa mai pot scrie, insa stiu ca daca o voi face voi fi mai linistita. Nu mi-a placut sa pierd niciodata, cu atat mai mult, doua prietenii intr-o zi. Poate nici macar nu le-am pierdut… sunt prea dezamagita ca sa ma amagesc. Mi-e cu atat mai greu cu cat nu pricep foarte clar, eu trebuie sa ma modelez dupa altii, sa nu supar, sa nu deranjez, sa nu provoc, sa nu instig si altii cum se modeleaza dupa mine?! Eu pana unde ma pot intinde sa nu deranjez?! Ei ma protejeaza pe mine sau si ei simt acelasi lucru?! Citește în continuare „Incep sa se piarda prietenii…”

Educatoarea, o superwoman

Ma aflam in primul meu an in invatamant. Aveam vreo trei luni “vechime” si inca ma straduiam sa deslusesc din tainele copiilor. Aflam lucruri noi zi de zi si ramaneam surprinsa de tot ceea ce aveau piticii de oferit, ma straduiam din rasputeri sa-i cuceresc… constatam cu frustrare ca nimic din cei cinci ani de practica nu se aplica la partea “practica”. E cu totul o alta lume sa te afli in fata lor, doar tu cu ei. Fara comisii, fara analize, fara mustrari, fara note. Tu versus copii.

E fascinant si intrigant in acelasi timp. Cum fac sa-i cuceresc? Ce zic? Cum zic? Cand zic? Multe, prea multe intrebari. Constatam cu stupoare ca in fond, copiii nu sunt altceva decat niste adulti miniaturali. Mult mai liberi, mult mai deschisi, mult mai veseli, mult mai mult decat poate fi oricare persoana pe care eu o cunosteam. Invatam si eu cu ei, deopotriva. Sunt infinite dovezile pe care le-am primit de-a lungul a sase ani cum ca ei, piticii sunt niste catapulte pentru lansarea superman-ului din mine. Citește în continuare „Educatoarea, o superwoman”