snapto's blog

În naivitatea mea, cunoscută de apropiați drept prostie crasă, credeam că peer pressure dispare după pubertate. Credeam că undeva, cândva, după ce trecem măcar de amărâtul ăla de majorat pentru care toți ne zbatem (nu știți câte circuri au fost la mine-n familie, că doar vroiam să-l facem memorabil) începem să adunăm de-a lungul anilor măcar un pic de înțelepciune. Credeam că renunțăm să arătăm cu degetul și să râdem de alții. Eram sigură că trecerea timpului ne forțează să ne maturizăm măcar un pic.

Well, recent am descoperit că NU. Mai bullied îmi lipsește să fiu la 25 de ani (împliniți) și o să am tabloul complet de copii care aruncă cu bulgări de pământ unu-n altul chiar în viața mea.

Și nu pot să nu mă-ntreb cum am putut să fiu atâta de credulă încât să nu-mi dau seama că mai toate principiile mor în fața banilor? Cum am putut să fiu așa naivă încât să nu-mi dau seama că banii finanțează chiar și legături sufletești și că repară multe răni urâte și șterg din amintiri multe Eu nu o să fiu așa niciodată! rostite plângând cu sughițuri? Cum naiba nu m-am prins că întotdeauna cel care oferă mai mult câștigă și cel care primește adoptă toate obiceiurile primului?

Tocmai am reușit să citesc Uibesc, cartea lui Iv cel Naiv. Îmi plăcea și până acum Iv, dar nu l-am urmărit așa atentă. De-acum o să o fac. Poate fac cumva să am și Versez, că prea mi-a plăcut Uibesc. Am citit cartea cap-coadă și nu știu dacă de acolo mi se trage sau nu dar am început să-mi pun întrebări.

Oare câte posibile suflete-pereche avem în lume?

Oare câți potențiali cei mai buni prieteni respiră pe alte continente fără șansa de a ne întâlni vreodată?

Oare ce procent se alătură probabilității de a ne fi născut într-un cu totul alt loc, într-un alt colț de lume?

Oare câți dintre noi realizăm că viața trece pe lângă noi și petrecem cu niște străini mai mult timp decât cu cei pe care îi iubim?

Oare câți dintre noi își permit să lase tot în urmă și să plece în căutarea unei (posibile) himere?

Oare câte potențiale povești există-n noi?

Și câte posibile alte destine?

Nu știu ce-i cu filosofia asta la mine. Poezia m-a făcut să visez și întreg conceptul cărții m-a împins să desenez semne de întrebare la nelămuriri la care nu știu dacă vreau vreodată să primesc răspuns.

Ignorance really is bliss.

Cine o deține? Ăla eu, ăla eu, nimeni?

Bine, hai că scriu eu niște sfaturi folositoare, că poate-poate le-oi și aplica! De fapt și de drept, probabil nu o să fac asta și înainte să plec în vacanță o să îmi alimentez și mai abitir dorința secretă de a inventa zâna bagajelor!

Deci, sfaturi de făcut bagaje, da?

• Fă o listă clară cu ce îți iei la tine. Scrie lizibil și frumos și bifează ce ai pus deja în bagaj. Păstreaz-o ca să verifici la întoarcere. Cum fac eu de obicei? Scriu cu picioarele, măzgălesc peste și arunc lista pe undeva. Apoi găsesc ghemotocul, îl desfac și la întoarcere, în cel mai bun caz mai fac steluțe or something undeva… unde am loc.
• Împachetează toate hainele frumos și pune-le în așa fel încât să câștigi spațiu. La întoarcere încearcă să le rearanjezi la fel de bine chiar dacă unele sunt în pungi de haine murdare. Cum e realitatea la mine? La dus ca la dus, dar la întoarcere le arunc pe toate-n troller și-n cel mai rău caz mă așez pe el ca să îl conving să se închidă.
• Tot ce nu ai nevoie la îndemână merge în bagajul mare, restul în geantă/rucsac: acte, niște șervețele, portofel. La mine: bagajul mare plin ochi, geanta plină ochi, tâmpenii peste tot. Dacă am neoie de portofel… well, sap!
• Nu căra chestii mari după tine. Cumpără recipiente mici și pune acolo ce ai nevoie. Eu: iau ditamai șamponul la mine în caz că-mi petrec vacanța într-o continuă spălare pe cap.
• Puneți o etichetă pe bagaj dacă vrei să-l recunoști rapid printre altele. Eu am niște etichete destul de mari cu Snapto și un 🙂 pe trollere.
• Nu-ți căra zece mii de perechi de pantofi. Nu are rost să cari o grămadă de chestii. Ia ce știi că ai comod, mai ales dacă ai mult de mers pe jos. Zilele trecute am plecat cu baleri în picioare și încă două perechi de papuci după mine. O idioțenie.

Urăsc să merg cu trenul. Absolut urăsc asta. Și merg doar când îs ultra-extra-mega nevoită. Vineri am fost. Așa că m-am interesat din timp de ce tren voi avea nevoie, la ce oră e, cât durează drumul, detalii din-astea. Și m-am pregătit psihic.

Și m-am dus la gară cu vreo 40 de minute înainte de plecarea trenului ca să-mi iau bilet și să fiu sigură că prind/nimeresc trenul. Că deh, născută, crescută și facultată în Timișoara, n-am avut timp de prea multe plimbări prin patrie cu acest mijloc de transport minunat. Și la ghișeu am avut o mare supriză. Deși înaintea mea era o singură persoană, doamna aveaaaaaaaaaaaa tiiiiiiiimppppppppppp. Că să mă-nțeleeeeeeeeegețțțțțțți că nuuuuuuuuuuu se grăbeaaaaaaaaaaaaaa niiiiiiiiciundeeeeeeeeeeeeeeeee. Și după ce am așteptat aproape 15 (!!!) minute ca să-mi vină rândul și mi-am făcut 1000 de scenarii apocaliptice în cap că pierd trenul meu, am început să dialogăm.

Să ne-nțelegem, eu am un ritm destul de rapid de a vorbi, dar tanti avea tiiiiiiiiiiiiiiiimp:

– Bunăăăăăăăăă ziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuaaaaaaaaaaaaaaa. Ce dorrrriiiiiiiiiiiiiiiiiiiți?

– Un bilet pentru trenul de 15:50 la Oradea și unul pentru duminică la 17:10 Oradea – Timișoara Nord.

– Aaaaaaaaaaaaaaah, da… Știți ce trenuri sunt aaaaaaaaaaaaaastea?

– Numerele lor?

– Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

– Păi nu. Că știu orele.

– Bineeeeeeeeeeeeee, nu-i probemăăăăăăăă. (Zâmbet.) Staaaaaaați, caut.

– Stau. (Deja aveam rădăcini așa că 30 de secunde în plus erau deja irelevante.)

– Da…. Sssssssssssssssssuuuuuuuuunt trenurile.

– Știu. Dați-mi biletul.

– Știiiiiiiiiți că vă pooooooooooot da reducere?

– Dați-mi.

– Zeeeeeeeeeeeeeeeeeeeece la sutăăăăăăăăăăăăăăăăăăă.

– Aham.

– Că știiiiiiiiiiiți, trenul de duminicccccccccccccă e geamănulllllll celui cu care mergeți acumaaaaaaaaaaaaa. Hahahahahaha.

– Ok. (Straight face.)

…

Și toată conversația a continuat și a durat cam 7 minute (chestii care le puteam vorbi REPEDE în maxim 40 de secunde) pentru niște porcării de bilete la niște mizerii de trenuri pentru care i-am dat pe tavă informațiile. Că ea vorbea raaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaar. Și avea tiiiiiiiiiiiiiiiimp.

Am fost în Runcuri, comuna Roșia, județul Bihor, unde am avut ocazia să vizitez peștera Meziad într-un private tour (shhhhh!) și să mă plimb pe dealuri și să stau într-o căsuță din povești. Deocamdată nu am descărcat pozele mele, dar o să revin și cu ele. Până atunci, vă arăt o poză cu căsuța principală unde mi-am făcut veacul de vineri până duminică.

Și cum zilele trecute pe Facebook mă tot lăudam că am cărți de dat (și doresc să le dau până să plec în vacanță și să ignor netul o săptămână), m-am gândit că o carte gen ”Mă sinucid altă dată” e perfectă pentru ce aveam azi de zis foarte pe scurt. Pentru că nu cred că unei persoane care are parte de vedera unor asemenea minuni ale naturii îi mai arde de sinucidere. So, vreți cartea?

Mai spuneți-mi niște locuri frumoase și nu foarte exploatate din România. Unde credeți voi că e de mers. Pentru că risc să fiu subiectivă, voi trage la sorți. Las concursul până vineri la ora 24.

Zilele treecute am avut cea mai epic fail conversație în 33. Cum veneam eu din centru, am stat lângă o domnișoară/doamnă care arăta destul de obosită și nearanjată. Și datorită feței mele de om de încredere (probabil asta o fi!) a intrat în vorbă cu mine. M-a întrebat inițial ceva de compostor și apoi mi-a zis că ea circulă de câteva zile tot cu 33-ul pentru că merge la nepoțica ei internată la Spitalul de Copii.

Și din vorbă în vorbă, tipa mi-a povestit că lucră în Germania și că prețurile din România i se par imense. Nimic neobișnuit până aici.

Doar că la un moment dat a urmat o conversație de genul:

– Maică-mea tot mi-a cerut bani și mi-a zis că-s prețuri mari, dar eu nu am crezut-o.

– Da… sunt mari prețurile.

– Și în fiecare săptămână, tot câte 100 de euro, văitându-se că n-are bani de pâine, de întreținere, de mâncare, de curent și la butic toate-s scumpe.

(Eu eram șocată la faza cu 100 de euro pe săptămână, am zis că nu aud bine!)

Tot ea:

– Și n-am crezut că-i chiar așa, dar chiar îs mari prețurile că am fost la magazin în zonă după niște chestii și am lăsat cam un milion pe niște sucuri și alte chestii. Și acuma, când o să-mi ceară maică-mea bani, o să o cred de la început.

– Știi, sunt scumpe la buticuri, dar dacă le iei din anumite locuri, poți economisi.

Eu am rămas perplexă la faza cu 100 de euro pe săptămână. Știu că viața-i grea în România, știu că prețurile-s enorme and so on, dar să cheltui ca om singur, pensionar (și a menționat deloc că ar da bani pe pastile sau tratamente) peste 500 de euro pe lună… mie mi se pare MULT! Și să ai pretenția să-ți trimită copilul tău care lucrează (să-ngrijească bătrâni din ce am înțeles) dincolo așa o sumă, iar mi se pare super aiurea… mai ales că din câte am observat din ceea ce zicea ea, ”mămica” ei e tare vehementă că-n România toate merg prost și la butic Cola e foarte scumpă. Și mi-a repetat de n ori că-și cumpără tot ce-i trebuie de la butic și vai (!), e mult prea scump!

WTF? Mergi la Kaufland/ Real etc și fă-ți cumpărături, nu da dublu în cartier. Dacă nu poți căra, iei un taxi, plătești taximetristul să-ți ducă sus cumpărăturile și tot ieși mai ieftin.

Se pare că educația dată de ai mei (care mi-au băgat bine-n cap să nu mă las ”extorcată”) a prins. Mai ales că ei îs genul de părinți care nu cer niciodată nimic și se descurcă și nu aruncă bani aiurea. Și mie mi s-a părut din start că asta îi trimite bani mamei și ea îi cam… toacă!

Poate am înțeles eu greșit tot. Dar mie atitudinea mamei femeii din 33 mi s-a părut: ”Am copil în Germania, să mă ajute! Am crescut-o, acuma să mă întrețină.” Și asta mi se pare trist de tot, mai ales când copilul umblă în haine ponosite ca să-i trimită mamei de dincolo 400 de euro lunar… când unii n-au atât nici salar în România.

Eu nu prea mă machiez. Cei (cele) din jurul meu zic că eu nu mă machiez deloc, eu zic că ba da, așa un pic. Pentru că am și eu 3 produse pe care le folosesc atunci când (nu) mă machiez:

• rimel;
• blush;
• balsam/ruj/gloss.

Eu dacă am de ales între a dormi și a mă machia, well… cred că ați ghicit ce aleg, nu?

De asta m-a amuzat reclama de mai jos, pentru că mă identific cu tipa, care e și ea un fel de Speedy Gonzales.

Deci zic eu că-i destul de mișto că nu se promovează gagici cu machiaj super încărcat, ci fete naturale, care se evidențiază prin acel ceva.

Probabil nu-i toată lumea de acord cu mine și n-aș vrea să leșine vreo bloggeriță de beauty (deși nu-s sigură că mă citește vreuna, dar eu zic că pentru toată-ziua-bună-ziua un machiaj de 5 minute e ideal. Nu se întinde urât, nu curge și scoate în evidență frumos trăsăturile.

Iar eu, vara mai ales (și toamna, iarna ȘI primăvara), mă simt cel mai bine machiată simplu. Știu că toate-s la locul lor, că tenul meu arată bine, pentru că e îngrijit și că oricum arăt mai odihnită și am ochi mai frumoși dacă dorm 60 de minute în loc să mă machiez în alea 60 minute.

Deci, fetelor, mai multă atenție sfintei treimi a machiajului (rimel/blush/balsam de buze), odihnei și îngrijirii.Cred că nu există truc mai bun pentru piele frumoasă și pentru încredere.

Știți cum e și cu Seinfeld, serialul ăla despre nimic?

Așa și cu mine. S-au adunat o grămadă de chestii de care vreau să povestesc, începând de la machiaj, terminând cu Garfield, pisoiul musafir, despre cum am revenit la a scrie de pe laptop și multe, multe altele.

Și eu, care credeam că nu voi scrie niciodată o postare despre cum vroiam să scriu altă postare interesantă, o fac. Mea culpa. Am fost destul de ocupată în ultimele zile și am ajuns să mă ocup de blog mai greu, mai ales că fără laptop mi-e peste mână.

Pe deasupra, am și reușit să-mi șterg agenda telefonică. Aproape toate contactele. Mi-au rămas 13. Nici măcar numărul mamei mele nu l-am avut, ca să o sun de dimineață de ziua ei. Și tot de ziua ei, nu și-a primit cadoul nici acum, pentru că e într-un colet care se pare că nu știe drumul spre Timișoara.

Mai un pic și vă zic de aventura Garfieldiană, cu cel mai frumos pisoi. Și de alte chestii faine, unele de cumpărat, altele nu (dragostea de pisică-i gratis!).

Până atunci, și eu ca persoana care a gândit propoziția din poză: WTF?

P.S. Măcar îs cu 8 cărți înainte în reading challenge, lăuda-m-aș!

Aka ce fac părinţii un bebeluş care e speriat din fire şi plânge din orice. 3 idei inspirate de o mămică lipsită de idei sau empatie.

Se dă: un bebeluş timid, sperios, sensibil, care plânge din aproape orice şi nu ştie să stea decât cu mama lui şi o mamă care doreşte să repare situaţia (cu tatăl care n-are timp de prostii şi zice da la orice propune mama, fără să ciulească urechile).

Poate o să vă amuzaţi, dar 90% din ce scriu de suprapune cu realitatea. Deci, ce fac părinţii cu bebeluşul?

1. Îl duc la biserică. Un loc înghesuit, cu mirosuri multe, cu babe trăgătoare de obraji pufoşi şi cu bărbaţi cu voci severe care cântă încontinuu.

Rezultat: bebele plânge cât ţine slujba, mama transpiră şi se umple de nervi şi babele zic că-i posedat după ce l-au ascultat urlând toată slujba.

2. Îl duc în Grecia, să aibă şi el vacanţă în străinătate. Cu autocarul, doar 20 de ore pe drum. 50 de oameni noi, înghesuială, mirosuri, plictiseală. Urlă 75% din drum copilul, 25% părinţii când se ceartă. Ceilalţi turişti vor să îi dea pe părinţi jos şi să-i lase într-o pădure şi să pună bandă izolatoare pe gura copilului. Noroc că nu e legal. Pentru ambele tabere.

Rezultat: un concediu ratat, un bebe care a urlat aproape non-stop, părinţi care se întorc frustraţi şi zeci de turişti nemulţumiţi.

3. Îl ţin doar între adulţi. Să se obişnuiască cu oamenii. În plus, copiii mici îs răi şi-l pocnesc şi-i iau jucăriile. O să aibă timp de copii când începe şcoala.

Rezultat: bebeluşul urlă cât îl ţin plămânii când se vede între alţii de aceiaşi mărime ca el.

După ore întregi de auzit copil mic şi urlător în bloc (o săptămână în vizită la o mătuşă pe care evident nu cunoaşte şi e speriat…!) nu mai am nervi şi nu mă mai mir când îi văd pe părinţi că-şi aruncă priviri urâte şi latră unul la altul. Până la următoarea revedere (şi stat la o poveste) cu ei, le doresc multă răbdare, deşi nu cred că citesc aici.

Românii nu ştiu să aprecieze valoarea banilor, asta mi-e clar. La cumpărături, fie mă trezesc că vor să mi-i ia cu forţa, fie că nu vor să mi-i ia deloc. Să vă povestesc două faze, ambele întâmplate în mai puţin de o săptămână.

Faza 1 – Vrei, nu vrei, plăteşti!

Merg să-mi iau bilete de tramvai, 4 la 2 lei bucata. Dau o bancnotă de 10 lei, aştept biletele şi banii. Tanti îmi întinde 4 bilete şi o moacă acră. Mă uit la ele, bilete de express, la 2,5 lei bucata.

– Bilete de tramvai vreau, vă rog.

– Dar îs bune şi astea.

– Dar eu vreau bilete de tramvai.

– Dar poţi să le faci şi în tramvai.

– Nu. Vreau bilete de tramvai cu 2 lei bucata. Aveţi sau nu?

– Nu.

– Bun, atunci daţi-mi banii înapoi, că nu arunc 2 lei aiurea că nu aveţi ce-mi trebuie mie.

S-a ofticat. Numai bine, ştiu să nu mai calc pe la ea, că-i nesimţită şi-şi permite cam multe pe banii mei. Nu e vorba de sumă, ci de principiu. Urât obicei.

Faza 2 – Dacă vrei să plăteşti, mai şi munceşti.

Mi se strică încărcătorul de la laptop, relativ proaspăt ieşit din garanţie. Dau pe Facebook, dau pe Twitter, n-are nimeni să-mi vândă unul. Îmi zice o prietenă să merg în Flavia, că găsesc acolo (Flavia e piaţa noastră de… de toate, de la parfumuri furate de dincolo până la chiloţi purtaţi). Mă duc în Flavia, găsesc 4 oameni cu încărcătoare de la laptop. Din 4, unul nu avea ce-mi trebuia mie iar cu ceilalţi am avut următorul dialog, mai mult sau mai puţin identic.

– Încărcător pentru laptop HP Compaq nx6310 aveţi?

– Nu ştiu.

– …?

– Caută!!!

– Poftim?

– Caută că eu nu ştiu la ce-s bune astea.

– Eu să plătesc şi să şi caut în grămadă? Păi şi dacă nu mă pricep, nu pot să cumpăr.

– Păi caută că-s multe, de unde să ştiu eu?

– Nu mă pricep. Eu am vrut să vă dau banii, dar dacă nu ştiţi să vă vindeţi marfa…

Una a şi stricat după mine că-s o putoare albă or something că nu vreau să caut. Vă las să-i ghiciţi etnia din moment ce a ţinut să specifice culoarea pielii mele. 😀

Acuma-s conştientă şi eu că într-o piaţă de vechituri nu-s toţi profesori, dar nici nu ştiu cum să facă să-şi vândă marfa. Puteau să ceară să vadă încărcătorul meu cum arată, să mă ajute să caut, etc. Dar nu… era mai uşor de stat cu mâinile-n sân.