Lege sau maniere? Poveste din Absurdistan.

Aseară am participat la prima mea ședință de bloc.

Dar, ca să vă fac o introducere, scurtă, promit, vă zic că eu am o voce așa… de soprană. Știu să mă fac auzită când e cazul pe motiv că vorbesc de parcă aș fi înghițit niște boxe. Pe Anca, de exemplu, am surzit-o la urechea dreaptă, așa că șeful nostru m-a pus acum să stau în stânga ei, ca să echilibrez situația. Am încheiat paranteza.

Voiam să vă scriu o postare amuzantă, că eu, sincer, jumătate din timp am râs, 5 secunde am țipat absolut degeaba (deși pare greu de crezut, chiar nu am reușit să-i acopăr pe ceilalți) și în rest am ascultat și am avut o tentativă de dialog, dar nu cred că o să-mi iasă, pe motiv că m-am enervat și-mi venea să dau de pereți cu vecinii, mă rog, cu o parte din ei.

Ideea e că toți din bloc sunt un picuț săriți de pe fix, ca-n toate blocurile, doar că-s doi mai săriți de pe fix decât toți, genul ăla de oameni care țin legea în dinți până în pânzele albe și calcă cu bucurie pe cadavre.

Adică: oamenii din bloc, majoritatea, îs oameni obișnuiți, care s-au înțeles din preistorie și au făcut compromisuri ca să le fie bine tuturor. La un moment dat s-au prins, toți, că administratorul fură. Și-au decis că e vremea schimbării. Și acolo s-a rupt orice urmă de film normal pentru că există două tabere: cei cu legea în mână, doi soți care atunci când nu țipă și nu jignesc pe toată lumea, se împing ei unul pe altul și se fac tâmpiți reciproc (orice asemănare cu realitatea e bine intenționată) șiiiiiiiiiiiiiiii restul lumii, oameni manierați, care nu prea cunosc legea, dar vor să rezolve problemele cumva, încet și sigur.

Doar că astea două tabere nu au cum să co-existe. Unii urlă cu legea în mână și alții-s interesați să afle informații, dar manierați. Așa că probabil, tabăra manierată va fi din nou târâtă prin tribunal de tabăra legală. Pentru că deja s-au trezit odată proprietarii (toți, absolut toți), dați în judecată de cei doi soți, co-proprietari pe apartamentul lor.

Iar domnul și doamna în cauză duc lucrurile la absurd, de exemplu vor să nu intre nimeni din afara scării în clădire fără acordul locatarilor (adică dacă vreți să vă petreceți noaptea cu sufletul-pereche, ar trebui să vă înarmați cu o cerere către asociația de proprietari și să fiți mega-drăguți ca să se aprobe) sau vor să poarte discuții doar cu proprietarii de apartamente (imaginați-vă, dacă aflau că eu n-am ce căuta acolo îmi dădeam un check-in la Județean în seara asta, că șanse să le explic că proprietara apartamentului nu vine din Germania pentru compania lor nu aveam și am înțeles de la vecini că au o întreagă istorie în ceea ce privește chiar și agresiunea fizică).

Care e partea bună a serii?

  • am aflat că my super powers în ale țipatului sunt limitate, deci pot lua măsuri, muahahahahah!
  • am învățat cuvinte noi: cioflingar, analfabet, hoț, proastă, nesimțită, mincinoasă, nenorocit și altele. Când o să mă ajute, nu știu. (Și, dacă vă întrebați, favoritul meu e cioflingar.)
  • am descoperit că am mai multă răbdare decât credeam, deși vecinii mei s-au retras pe rând ca să nu îi ucidă cu sânge rece pe cei doi soți, eu și unul din băieții din bloc am discutat cu ei până au plecat de bunăvoie. Fără să țipe la noi! Totuși, nu m-au crezut pe cuvânt când le-am zis că dacă nu țipau nu plecau ceilalți de la ședință.

Partea proastă? Am de-a face cu o mulțime de nebuni.

Și the silver lining în toată treaba asta e că nu sunt obligată să-i înfrunt. Faptul că nu-s proprietară e un mare plus. 🙂

Există și o parte tragi-comică: absolut tot ce v-am povestit e pe bune, deși eu n-aș fi crezut dacă n-aș fi fost de față.