Imi pare rau

Mi se pare mie sau îl auzim tot mai rar. Scuzele, iertarea sinceră cautată în persoana rănită, toate au dispărut astăzi sau se regăsesc în sintagme artificiale aruncate pe IM: “Noah, sorry”, “Nu am vrut, doar şti” …
Nu mi s-a întâmplat nimic, nu aştept din fericire declaraţii de iertare, dimpotrivă, sunt puţin melancolic. Weekendul trecut, la Copşa, m-am reîntâlnit cu o prietenă avută din clasă a I a până astăzi. Era în vizită, are o familie acum, departe de locul ăsta, în Olanda. Aceiaşi vârstă, însă destine atât de diferite. De ce m-a impresionat, nu ştiu. Probabil mă sperie timpul care trece pe lângă noi, ce lăsăm în urmă?

Anda, de 6 luni mămică, nu reuşesc să văd peste fătuca care a stat atâtea clase lângă mine în bancă, fata de pe crunta navetă pe tren la 6 dimineaţă sau prinţesa în căutare de Făt Frumos. Finalul poveştii ei pare cu happy end, însă doar ea ştie dacă e aşa.

Îmi pare rău de iubirile trecute (nici o legătură cu Anda 🙂 ), de persoanele aruncate pe fereastră în graba mea. Toţi ne grăbim, eu parcă mai mult. De multe ori mă întreb încotro plec, de multe ori răspunsul se lasă aşteptat. De puţine ori mă văd cu o chitară în braţe, tânjesc după gălăgie, liniştea mă-ngrozeşte. E semn de părăsire, de singurătate.

Îmi pare rău pentru clipele irosite în mocirla banalului, pentru care voi plăti cu anonimatul meu atunci când corpul meu va fi la 2 metri sub pământ.

Regretul e singurul lucru de care mă tem astăzi şi îmi pare rău