Din ’89

Aveam 8 ani la Revoluție, și într-o noapte m-a dus tata în piața Operei, să țin minte toată viața.

A parcat în spatele parcului de lângă hotelul Continental, și am mers de acolo pe jos. Înainte de intrarea în parcarea de azi de la Modex era un cordon de oameni care te verificau să n-ai arme, și imediat ce am trecut de ei am simțit nebunia.

Tata m-a ridicat pe umeri, să văd mai bine scena. Lângă noi era un TAB cu oameni cățărați pe el, la balconul Operei vorbeau niște domni, nu-mi aduc aminte cine și ce ziceau. Pe mine m-a lăsat mut imaginea pieței, ticsită de oameni. Nu cred că era literalmente loc să arunci un ac. Incredibil, și înmărmuritor.

La jumătate de oră după ce-am plecat am auzit rafale de mitralieră. Începuseră să tragă, și am și acum senzația în minte, cum ar fi fost să fi fugit și noi la adăpost.

Era un decembrie cald, ca și acum, dormeam în vana din baie, pentru că lângă blocul nostru erau câteva obiective mai înalte de unde se trăgea. Mama lucra la Spitalul Județean și mergea cu Salvarea, pe jos îi era frică. În fiecare zi auzeam păcănitul ăla sec al gloanțelor, poc poc, poc poc, cu ecou, și în mintea mea era un semn uriaș de întrebare: ce se întâmplă? Doar după noaptea aia în care am văzut, a început să-mi fie frică. Tata era mereu plecat de acasă, pe străzi, și noaptea baricadam ușa de intrare în bloc.

Trebuie să fie cumplit să fii rănit. Nu-mi doresc senzația, dar în mod ciudat încerc să empatizez cu răniții și să-mi închipui durerea lor, deși cealaltă parte din mine îmi spune să mă opresc.

Ca mulți alții, eu sunt foarte mândru că Revoluția a început în Timișoara, și-mi pare atât de rău că mândria asta e asanată de nepăsare, de datul din umeri. E atât de ușor să ignori, dar nu atât de greu să fii recunoscător, să ai conștiința sacrificiului făcut de alții pentru tine și măcar într-o zi pe an să-ți scoți pălăria în fața lor.

Pentru că în zilele alea, niște oameni beți de fericire au ales să nu mai trăiască, pentru ca eu, astăzi, să pot visa liber.