Opiumul saracilor

Citeam într-un articol (foarte fain) povestea unui indian care a trăit ca și Jamal în Slumdog Millionaire.

Și spune autorul, că e povestea vieții lui, : ”Slum life is a cage. It robs you of confidence in the face of the rich and the advantaged. It steals your pride, deadens your ambition, limits your imagination and psychologically cripples you whenever you step outside the comfort zone of your own neighborhood.”

La noi e cam la fel. Mahalaua, dacă nu e pe stradă, e în sufletele multora dintre noi. Cum altfel ajungem să avem revelion la antenă cu maneliști?

Opiumul săracilor e, de fapt, iluzia vremelnică a puterii, atunci când încalcă regulile, când se bagă în față cu nesimțire, când nu le pasă de cei din jur, doar de interesul lor. Și pe termen scurt le merge, dar pe termen lung ajung să trăiască într-o junglă cu o singură regulă: a lu’ cel mai tare. Ei, că noi ăștialalți ne-am tirat de mult.

Dacă nu ești șmecher, ești fraier. Ăsta e refrenul pe care-l cântă mulți părinți copiilor lor. Vai și-amar.

Hotii de caciuli

Ăștia suntem noi. Noi, adică societatea noastră. Noi ne furăm singuri căciula, având grijă, totodată,  să strigăm tare de tot HOOOȚIIIII!!!

Nu te-ai întrebat niciodată, atunci când ai mers în altă țară mai civilizată, de ce e lumea mai calmă? De ce oamenii nu se agită pe stradă? De ce lucrurile merg mai bine?

Merg mai bine pentru că fiecare își vede de treaba lui, încercând s-o facă mai bine. Nu cel mai bine. Ci în limita posibilităților sale, cât mai bine.

Și asta e diferența fundamentală între noi și alții, nu atracțiile turistice, șosele mai late și autostrăzile din belșug. Astea sunt consecințe.

Ești cap de coloană, se face verde la semafor, dar tu ești cu privirea aiurea. Îți dai seama după o secundă, bagă în viteză, pleacă de pe loc, și uite-așa se duc 3 secunde. La următoarea coadă zici Bă ce trafic e în orașul ăsta. Citește în continuare „Hotii de caciuli”

Domnisoara N

Mai bine tăceam. Din toată coada la bilete, m-am trezit eu să strig la cel ce se băga în față, și-l bănuiam de pilos. S-a întors spre mine și mi-a arătat legitimația de servici… Omul lucra acolo! Murmure, priviri dezaprobatoare din coadă, de parcă aș fi fost nu știu ce scandalagiu.

În spatele meu, nu remarcasem până atunci, era o tipă cu palton lung, de tweed, un fular colorat în tonuri calde, brunetă. Mi-a prins privirea și a dat din cap aprobator. I-am mulțumit, tot din priviri, și mi-am reluat locul în coadă.

Îmi era rușine. Era una din zilele alea în care mă îmbracam doar ca să nu-mi fie frig, cu o vestă de un albastru decolorat, un tricou roșu pe sub, o geacă neagră peste. Ea, fular, mănuși, toată o armonie și un ton. Citește în continuare „Domnisoara N”

Din ’89

Aveam 8 ani la Revoluție, și într-o noapte m-a dus tata în piața Operei, să țin minte toată viața.

A parcat în spatele parcului de lângă hotelul Continental, și am mers de acolo pe jos. Înainte de intrarea în parcarea de azi de la Modex era un cordon de oameni care te verificau să n-ai arme, și imediat ce am trecut de ei am simțit nebunia.

Tata m-a ridicat pe umeri, să văd mai bine scena. Lângă noi era un TAB cu oameni cățărați pe el, la balconul Operei vorbeau niște domni, nu-mi aduc aminte cine și ce ziceau. Pe mine m-a lăsat mut imaginea pieței, ticsită de oameni. Nu cred că era literalmente loc să arunci un ac. Incredibil, și înmărmuritor.

La jumătate de oră după ce-am plecat am auzit rafale de mitralieră. Începuseră să tragă, și am și acum senzația în minte, cum ar fi fost să fi fugit și noi la adăpost. Citește în continuare „Din ’89”

Incep sa se piarda prietenii…

Cand mi-am ales prietenii, am facut-o rational, nu conjunctural. De asta nu pot sa spun acum ca mi-au plecat in Spania la cules capsuni. Cateodata, mi-as fi dorit sa o faca, poate asa plangeam dupa ei pe vreo manea si vara ne-am fi intalnit la mare sa spargem paraii. Atat am reusit sa scornesc, cat de cat amuzant. Pentru mine macar, ca altii poa’ sa-mi conteste imediat afirmatia cu capsunile. Imi pasa mai mult nu.

Si revenind la prieteni, am un gust mult prea amar sa mai pot scrie, insa stiu ca daca o voi face voi fi mai linistita. Nu mi-a placut sa pierd niciodata, cu atat mai mult, doua prietenii intr-o zi. Poate nici macar nu le-am pierdut… sunt prea dezamagita ca sa ma amagesc. Mi-e cu atat mai greu cu cat nu pricep foarte clar, eu trebuie sa ma modelez dupa altii, sa nu supar, sa nu deranjez, sa nu provoc, sa nu instig si altii cum se modeleaza dupa mine?! Eu pana unde ma pot intinde sa nu deranjez?! Ei ma protejeaza pe mine sau si ei simt acelasi lucru?! Citește în continuare „Incep sa se piarda prietenii…”

Educatoarea, o superwoman

Ma aflam in primul meu an in invatamant. Aveam vreo trei luni “vechime” si inca ma straduiam sa deslusesc din tainele copiilor. Aflam lucruri noi zi de zi si ramaneam surprinsa de tot ceea ce aveau piticii de oferit, ma straduiam din rasputeri sa-i cuceresc… constatam cu frustrare ca nimic din cei cinci ani de practica nu se aplica la partea “practica”. E cu totul o alta lume sa te afli in fata lor, doar tu cu ei. Fara comisii, fara analize, fara mustrari, fara note. Tu versus copii.

E fascinant si intrigant in acelasi timp. Cum fac sa-i cuceresc? Ce zic? Cum zic? Cand zic? Multe, prea multe intrebari. Constatam cu stupoare ca in fond, copiii nu sunt altceva decat niste adulti miniaturali. Mult mai liberi, mult mai deschisi, mult mai veseli, mult mai mult decat poate fi oricare persoana pe care eu o cunosteam. Invatam si eu cu ei, deopotriva. Sunt infinite dovezile pe care le-am primit de-a lungul a sase ani cum ca ei, piticii sunt niste catapulte pentru lansarea superman-ului din mine. Citește în continuare „Educatoarea, o superwoman”

Coleg sau prieten?

Care este limita colegialitatii?! Sau a prieteniei?! Cand stii ca un coleg ti-e prieten?! Luam o situatie pur ipotetica. La servici, intotdeauna (sau cel putin asa ar fi dezirabil) exista o persoana care ti-e draga. Cu ea mergi la tigara sau dupa colt sa cumparati covrigei. Cu ea te apuci de un proiect sau imparti o sticla de suc. Cu ea te bucuri de o barfa sau de o haina noua cumparata.

Este cel mai bun coleg doar pentru ca ti-e tie drag de el. Pazea sa fie bolnav sau intr-o delegatie. Ce sec este sa n-ai cu cine discuta si savura tigara! Nici n-ai chef sa socializezi cu altii pentru ca de ei radeai ieri. Acum ce sa faci?! Sa fi dragut doar de dorul lelii? Trebuie sa si explici de ce esti ingandurat. Ce sa spui?! Ca X lipseste si te plictisesti?! Induri in liniste si-l suni seara: “Esti bine? La lucru? Ce sa fie? Nimic nou… Cand vii?”

Cam asta e pe la servici. Dar daca ti-e asa de drag de X ce te-ar impiedica sa-l chemi intr-o duminica pe la tine? La masa, sigur, poate sa vina si cu partenerul. Si uite o seara in care X incepe sa devina mai putin coleg si mai mult prieten. Si luni iar la lucru. Si duminica impreuna. Si sambata de ce n-ati merge impreuna la cumparaturi? Si vineri dupa-masa de ce n-ati iesi la un suc impreuna? Si uite asa cat timp petreci cu X… Asta-l face prietenul tau? Citește în continuare „Coleg sau prieten?”

Gandurile trandave ale unui pierde-vara, Jerome K. Jerome

  “Daca vorbesti ca un idiot cand esti idiot nu e deloc jenant. Daca insa te comporti ca un idiot cand ai suficient bun simt ca sa-ti dai seama de asta e de-a dreptul dureros.”

Nici n-as putea sa nu fiu de acord cu citatul asta, de aia l-am notat, ca mi-a placut. De exemplu, cateodata as vrea sa fiu si eu palita de idiotenie sa vad cum e. Altadata, cand incerc intr-adevar sa trec drept idioata sa scap mai usor, primesc mustrarea: “nu ma asteptam la asa ceva de la tine, am pretentii, tu nu esti idioata. Nu intri in comparatie cu X, el/ea oricum e o idioata”.

Si eu atunci incerc sa explic cum ca si eu sunt lovita adeseori de idiotenie. “Las’ nu mai gasi pretexte, tu ar trebui sa fii reactionat pe masura valorii tale.” Gata, nu-mi iese a fi idiot cu unii. Am cunostinte, amici idioate/idioti si de cand m-a lovit pe mine maturitatea (o sa revin intr-un post viitor) am constatat ca pot fi si eu usor clasificata drept idioata din moment ce stau in preajma lor, dar abordez un stil tipic idiotesc incat ne intelegem perfect; daca dupa o discutie cu idiotul X, trec la alta discutie cu vreun rasarit, in primele 5 minute ma concentrez sa revin la normal. Citește în continuare „Gandurile trandave ale unui pierde-vara, Jerome K. Jerome”

Cartea iluziilor, Paul Auster

Nu stiu precis daca imi place Paul Auster sau nu, nici macar n-as avea prea multe argumente sa-mi sustin afirmatia. Am citit doar cartea asta de el, asa ca e prea devreme sa ma pronunt. Cu siguranta stiu ca in niciun caz nu as numi “o culme a maiestriei scriitoricesti” (Jonathan Lethem) lucrarea sa.

Am trait stari divese citind cartea, am fost surprinsa, dezamagita, plictisita, intrigata. Asta e bine, cand o carte smulge stari inseamna ca autorul si-a indeplinit misiunea. Insa dezamagirea nu a venit (din pacate) de la cursul vietii unui personaj ci dintr-o actiune pe care eu am catalogat-o telenovelica, o sa revin cu detalii.

Este poveste in poveste, actiunea se invarte in jurul personajului Hector Mann, un actor de comedie muta. Actiunea este foarte complexa, intamplari sunt cu duiumul, schimbari de situatie o gramada. Adevarat ca Auster scrie atat de rafinat incat ai senzatia ca pierzi tot timpul trenul si-ti alearga privirea pe pagini. Revenind la continut, sfarsitul epocii filmelor mute este si sfarsitul semi-celebrului Hector Mann. Citește în continuare „Cartea iluziilor, Paul Auster”

Care-i şmecheria cu ‘casa mea’?

N-am înţeles niciodată de ce limita ‘casei mele’ trebuie să fie un contract de cumpărare. De ce trebuie să mă numesc proprietar ca să-mi permit luxul de a fi familiară cu locşorul meu. Pe vremea când încă locuiam cu mama mea, niciodată nu mă exprimam altfel. Era ‘vii pe la mine’ şi ‘ajungeam acasă’. Adevărat că mă exprimam ‘câtă mizerie poa’ să fie în camera mea’ dar întotdeauna simţul proprietăţii îşi făcea loc în vorbirea fluentă. Teoretic şi practic, apartamentul este pe numele mamei mele deci nu era al meu. Şi totuşi era casa mea…

Acum doi ani am hotărât cu Mihai să ne mutăm la ‘casa noastră’. Evident că nu aveam bani suficienţi pentru a ne permite o casă de cumpărat aşa că a sta în chirie a devenit o variantă pertinentă. De aici au început problemele celor din jurul nostru. Pe părinţi i-am înţeles, aveau temeri că nu vom reuşi dar restul băgăcioşilor…?! ‘Da’ ar trebui şi voi să aveţi o casă a voastră’… ‘Nu ne permitem deocamdată dar când ne vom permite vei fi primul care te vei bucura de veste.’ ‘Ştii cum e, nu-i casa ta, altfel e!’ ‘Eu mă simt ca acasă… cu ce-ar fi deosebit?!’ ‘Că ar fi casa ta!’ O raţiune imbatabilă. Citește în continuare „Care-i şmecheria cu ‘casa mea’?”