Primul meu album de manele

Te-am făcut să dai click, acuma citește ca să vezi cum să-ți îndeplinești cele mai ascunse vise!

Vrei să fii creativ? Vrei să-ți încânți vecinii cu creațiile tale? Vrei să devii faimos? Vrei să știe toată lumea totul despre tine fără să abuzezi de social media? (Nu-i bai dacă nu știi ce-i aia social media, citește mai departe.)

Scoate un album de manele! Ce aștepți?

Inspirația e în lucrurile de lângă tine. De exemplu, ai pe masă un borcan cu castraveți murați. Trebuie să te gândești la o metaforă prin care să-ți expui principiile tale de viață prin prisma borcanului de castraveți.

Cum ar fi, să zici:

Am un borcan de castraveți/ Dau peste nas la nătăfleți/ Am murat tot borcanul/ Ca să-mi moară tot dușmanul.

Dacă n-ai castraveți nu-i bai. Sigur ai o vecină bună:

Am o vecinică bună/ Și se face că-i nebună/ Eu și cu golanii mei/ N-avem noroc la femei.

Dar să nu uităm tema centrală a tuturor albumelor de manele: ză parai!!!

Eu îs plin de bani/ Dar am și dușmani/ Femeile trage la mine/ Că îs boss de boss și-i bine.

Și copii, întotdeauna o mândrie a familie, indiferent că-s derbedei sau bișnițari:

Eu și cu copiii mei/ Ne luptăm ca niște zmei/ Și-aruncăm mereu cu banu’/ Să se oftice milițianu’.

Tematici sunt, dar să nu uiți că cele mai importante sunt tot cele legate de valori spirituale (familia, adică nevasta, amanta și copiii) și financiare (banii, dolăreii, euroii, paraii, cum vrei tu). Important e să ai voce (adică nu se poate dacă ești mut, în rest merge oricum, că ești unikat) și un jmeker care să te promovează pe iutube și pe facibuci cu poze făcute artistic în peint.

P.S. După ce o să dai de bani și faimă aștept un mulțumesc. Practic, ți-am scris un album PĂ DĂGRATIS în ultimele 5 minute (15 dacă citești pe silabe).

Instrucțiuni de folosire a bebelușului

După ziua de duminică, cred cu convingere că fiecare bebeluș ajuns pe lume ar trebui să fie însoțit de un manual de mărimea unui DEX. Pe cuvântul meu, în momentul ăsta pot asocia un toddler, adică pruncul ăla de care zic englejii că are între 1 și 4 ani (dacă vreți, în românește putem să-i zicem și preșcolar, pregrădinițist, prestudent, pre-ce-vreți-voi) cu două situații –  un călător care se străduiește să nu depășească limita de bagaj la avion  și o pițioancă căutându-și rochie de ieșit pă Bamboo.

De ce? Să vă povestesc! Duminică, am participat și eu ca tot omul la un grătar unde în afară de adulți maturi și responsabili care nu beau și nu fumează au fost și două pisici și un copil. Pisicile ca pisicile, au venit însoțite de câte de plic de Whiscas pe cap de felină, dar la venirea pruncului, s-a umplut curtea cât ai zice bebe. Tandra mămică a vărsat sacul cu jucării adus în onoarea bundle of joy-ului și eu am rămas șocată.

Cu prietenul meu împreună, nu singură că eram prea transfigurată ca să gândesc și neuronul meu blond era amețit de la fumul de grătare, am concluzionat că dacă la atotputernicul Wizz te prezinți cu un bagaj de mai puțin de 32 de kile răsufli ușurat, dar dacă pentru bucuria familiei nu vii cu un troller de minim 32 în vizită, ai cam pus-o!

Mămica, cred că văzându-mi șocul și citindu-mi lipsa de instinct matern în priviri, mi-a explicat. Ea a pregătit un rucsac de jucării, dar comoara, la vederea atâtor puține resurse de joacă pe meleaguri străine (adică la două străzi de casă), s-a panicat și a dublat.

Evident, la fața locului, îngerașul mi-a trântit aproximativ 43756,37847 de jucării în brațe când i-am propus să aducă una să ne jucăm. După ce m-a cadorisit, s-a gândit că mă descurc și a plecat să fugărească rațele.

Cum care rațe? Alea care se ascundeau de pisici. La ele acasă, după arborii de tuya, știți voi care tuya.

Când oricând înseamnă niciodată

Dacă mai aud chestia asta încă o dată de la persoanele pe care le invit la un suc/ o cafea și mă tot refuză, deși teoretic suntem prietene, cred că fac icter. Pe bune, ieri toată ziua mi-am amintit o fază recentă în care o amică pe care o invit ba la suc, ba la cafea, ba la mine, mi-a zis că nu poate să vină la o întâlnire cu mai mulți amici, dar pentru ea nu-i problemă că doar noi ne vedem oricând!

M-am mutat de 7 luni in the name of sinteza peptidelor și în astea 7 luni (!!!) singura chestie pe care am aflat-o de la ea a fost că o să fiu invitată la nuntă când va fi nunta. Booon. Bine că la un suc nu ne putem vedea ca să am un motiv să o consider prietenă, dar la un eveniment de câteva sute de euro, da!

Am observat că în ultimii doi ani numărul invitaților la evenimente de genul ăsta a crescut invers proporțional cu atenția pe care mi-o acordă oamenii ăștia în celelalte 364 de zile din an, chiar 265 în 2022.

Păi cum suntem noi prieteni dacă vrei să mă vezi doar atunci când tre’ să sar cu banu’? Eu exist și în timpul anului și de la amici și prieteni am anumite așteptări, altfel ar fi simple cunoștințe. Cum și ajung extrem de mulți de altfel.

Pentru că toată multe din ele au timp de un suc înainte de un eveniment mare la care TREBUIE să fiu pentru că înseamnă mult…

Din păcate, acel oricând din ”Ne vedem oricând!” înseamnă în 95% din cazuri niciodată (până mă mărit sau îmi botez pruncul).

”Cele zece mii de dorințe ale împăratului” de Jose Freches

Înainte să citesc cartea, mă așteptam la multă istorie și o grămadă de informații relativ greoaie despre cultura chineză. Le-am primit, doar că grămada de informații se referă mai degrabă la cultura de… alcov! Cum nu știam ce exact e ”clopoțelul birman” și cu bună intenție am evitat să mă documentez, mi-am zis că o să aflu citind. A fost o experiență, să o numesc așa… incitantă! 🙂

”Cele zece mii de dorințe ale împăratului” e o carte încărcată de erotism! O să citiți despre sex în doi sau… sex în grup, mai precis în 7. Și în alte combinații, dar nu vreau să vă vând toate ponturile chiar 🙂 ).

Jose Freches mi-a demonstrat prin cartea asta că societatea chineză de secol XVII nu era foarte diferită de cea de acum, doar că mijloacele de propagare ale informației erau total diferite. Ca să nu mai zic de faptul că împăratul avea niște angajați, numiți ”Pensule Roșii” care însemnau fiecare partidă fierbinte a sa în cele mai mici detalii, înregistrând totul, de la tehnici până la sunetele scoase de parteneri în timpul acțiunii.

Dacă sunteți mai pudici, nu vă îngrijorați, cartea nu e vulgară. Nu veți vedea niciun cuvânt urât, ci doar metafore care vă vor pune pe gânduri (cred eu).

Nu e ca și cum n-aș fi știut că oamenii făceau sex și atunci, dar m-a impresionat să văd cum era tratat subiectul și cât de important era pentru societatea chineză.

Dacă vreți literatură erotică scrisă de un contemporan, citiți deci ”Cele zece mii de dorințe ale împăratului”, tare am impresia că o să vă încânte.

Medici de familie vs. time management

Alt subiect serios pe care vreau să-l abordez de 1000 de ani, dar când se-ntâmplă chestii așa tragi-comice ca întâmplarea din cimitir, nu mă pot abține să nu amân la nesfârșit ce-i mai serios, pentru că și eu ca tot românul, prefer să fac haz de necaz.

Problema mea legată de medicii de familie există de… mulți ani. Adică de fix prima dată când a apărut conceptul și m-am înscris (de fapt, ai mei m-a înscris) la cea care mi-a fost medic de familie până prin decembrie.

Dacă vă-ntrebați care-i legătura dintre time management și medicii de familie, stați că vă explic. Eu am renunțat la fost mea doctoriță pentru că o durea fix în c.r de timpul meu. Adică dacă o sunam luni pentru că mă simțeam rău, mă programa în vinerea… următoare! Nu în prima vineri, ci în a doua, cam la două săptâmâni (aproape) după. Pentru că avea are MULT prea mulți pacienți și tot ”adună”. Iar în vinerea minune, dacă eram programată la ora 13, trebuia să fiu fericită dacă la ora 16 intram în cabinet.

Practic, în caz de gripă ( sau orice altceva) ori mă tratam singură, ori… 🙂

În decembrie am avut probleme destul de urâte de la gastrită. Știe că-s de mult timp problemele astea, nu m-a trimis nici măcar o dată la analize să vadă dacă nu cumva am afurisita aia de Helicobacter Pylori și problema mea se tot agrava. Când am sunat-o să mă programez pentru a nu știu câta oară în N ani la consult din nou pentru aceiași chestie, mi-a zis că nu are timp de mine decât după mai mult de două săptâmâni. Așa că m-am dus la urgență când nu mai puteam de rău, dar asta-i altă poveste 😀 .

În fine, ideea e că de fiecare dacă când mergeam în ziua stabilită, la ora stabilită, apăreau minim 5 oameni înaintea mea care intrau ca la ei acasă, doctorița îi lua, stătea și la povești cu ei înăuntru and so on. Și de fiecare dacă când o întrebam cât mai durează, răspunsul era același ”Imediat te iau pe tine.” La mine și la ea termenul de imediat e clar diferit, la mine fiind ceva gen, în câteva secunde/minute, iar la ea, în două, chiar 3 ore.

După atâția ani eram deja sătulă până peste cap de situația asta de rahat. Dacă aveam probleme de sănătate îmi trebuiau ore bune pentru o consultație în care nu îmi făcea mai nimic și nici nu rezolvam problema. Am întrebat în dreapta și-n stânga și una din prietenele mele mi-a recomandat o nouă doctoriță, într-un centru medical destul de cunoscut din Timișoara. Aceasta m-a luat ca pe unul din ultimii ei pacienți – nu dorește să mai înscrie pentru că nu le-ar face față.

Dacă am nevoie de consultație, durata de așteptare e de maxim, două-3 zile, iar dacă merg la ora stabilită în 5 minute ies. Pe ceas. Adică mă întreabă exact ce am, îmi explică planul de tratament și mă întreabă dacă am nedumeriri sau alte probleme. Nu o interesează ce fac în timpul liber, ce fac ai mei, ce face bunica sau vecina de la 2. Până acum am fost de două ori la ea și întotdeauna am intrat de cum am ajuns și am ieșit în aproximativ 5 minute, nu 15, nu 20, nu 25. Lămurită.

Deci da, există o legătură între medicii de familie și time management. Și dacă n-am o boală care să necesite atenție urgentă, apreciez când timpul meu este respectat.

Așa că m-aș bucura să aud că la facultatea de medicină se dedică măcar o oră în 6 ani și problemelor de genul ăsta (deși ar mai trebui învățată și empatia și multeeeeeeeeeee altele).

Oamenii dau valoare locului….sau nu!

De curând, după o scurtă întâlnire ca-ntre fete, ne-am răspândit, fiecare la casa ei. Prietena de care povestesc, s-a îmbrăcat bine (era în perioada aia cu -20 de grade) și a plecat și ea spre casă. Pe drum, s-a decis să intre într-un magazin de cosmetice (care are și marcă proprie) și produse de igienă ca să-și ia un gel de duș (parcă). Zgribulită cum era, a luat câteva să vadă cum miros și le punea înapoi la raft pe măsură ce le mirosea. La un moment dat, domnul paznic apare și o ia la trei păzește, spunându-i că n-are ea ce să caute într-așa un magazin (și vă asigur că nu-i de lux!), că nu e de nasul ei și să plece, să nu o prinde că fură!

Menționez din nou că era doar foarte îmbrăcată, nu cu hainele rupte sau murdare etc. 

WTF?! După o porție intensă de jigniri, prietena mea i-a explicat individului că nu vroia să fure, cu precizarea că poate verifica și pe cameră și că nu are niciun drept să se comporte așa. Evident, grobianul s-a ținut tare pe poziție, că el are dreptate.

Ea a plecat din magazin și m-a sunat tremurând de nervi (cred că niciodată nu a mai fost așa umilită) să-mi povestească toată pățania. Am sfătuit-o să ia legătura cu managerul magazinului și să depună o reclamație. Până la urmă, s-a hotărât să dea un mail la departamentul de marketing al magazinului de vis-a-vis de Billa din Circumvalațiunii și să ceară niște explicații.

Se pare că persoana de la acel departament era cu capul pe umeri, pentru că și-a cerut scuze și a promis că pe viitor astfel de incidente vor fi evitate. Paznicul… nu mai e acolo! Dacă a fost mutat sau concediat, nu știm nici noi.

Ideea e că dacă ea nu lua atitudine, omul ăla ar fi pus pe fugă o mulțime de alți clienți, iar conducerea magazinului s-ar fi mirat de ce nu merge treaba….

Oamenii dau valoare locului

De mult timp tot intenționam să scriu pe tema asta. E legată de un incident în care am fost implicată și un altul în care a fost implicată o prietenă.

Eu am fost norocoasă și am fost tratată minunat, iar ea, groaznic. Întâi vă spun pățanie mea și ca să nu o lungim, revin mâine cu a doua poveste.

Să explic: prin 2006 (cred), eram prin mall după țoale (era perioada reducerilor) și încărcată cu enșpe mii de plase cu cârpe și accesorii intru la un magazin faimos de decorațiuni pe care nu îl voi numi. Timișorenii se vor prinde despre care e vorba pentru că e cel care era în locul unde e acum H&M. Magazin, deși foarte fain, era (și este) foarte îngrămădit.

Cu toate catrafusele pe care le căram eu, am înțeles ușor cum se simte un elefant într-un magazin de porțelanuri. Deși m-am străduit să am grijă, după ce am ales o cană, fix mă chinuiam să o bag în coș (da, am luat și așa ceva), coșul mi-a alunecat cu tot cu cana care s-a făcut bucăți. Cred că m-am făcut roșieverdealbastră, mai ales că toți clienții s-au întors spre mine. În câteva secunde a apărut un angajat care nu știa cum să-și mai ceară scuze că nu m-a ajutat, mi-a luat plasele și m-a întrebat dacă îmi doresc altă cană. Am spus că da, i-am spus că doar atât doresc și am mers împreună spre casă să-mi plătesc cana și daunele provocate 😀 .

E incredibil cât de fain am fost tratată (zic incredibil, dar așa e defapt normal) – nu mi s-a permis să plătesc cana spartă și din nou mi s-au cerut scuze MIE pentru ceea ce s-a întâmplat.

Nu dați bir cu fugiții încă

Nu dați bir cu fugiții încă, pe cuvânt că nu m-am apucat de propagandă religioasă. ”Proxy baptism” este un termen de care m-am lovit zilele trecute citind un articol despre celebra Anne Frank. Pe yahoo era menționat că ea a primit acest ”proxy baptism” și comunitățile religioase din lume și-au arătat colții la auzul veștii.

Nu-s eu cea mai spiritualo-credincioaso-religioasă persoană, dar WTF?

”Proxy baptism” este un botez făcut celor morți, ca să se asigure că ei voi intra în împărăția lui Dumnezeu and so on and so forth. Chestia, că altfel nu-i pot zice, vine de la frații mormoni, care au avut geniala idee de a-i mai boteza și pe alții, dar au culminat cu Anne Frank (Doamne, iartă-i, că-i clar că n-au habar ce fac!). Cică oamenii fac chestia asta din 1840. Îi clar, la sfârșitul lumii, după ce morții botezați s-au sucit destul în morminte o să îi căpăcească.

Chiar dacă e doar o chestie simbolică absolut stupidă, cum să faci așa ceva? Cine le dă oamenilor ăstora dreptul de a lua decizii în numele celor care nu-s? Mi se pare incredibil.

Ca să nu mai zic de Anne Frank, așa-zisul ei botez a fost cireașa de pe tort! Așa o situație gen PLM și WTF mai rar văd! Avem un evreu mort, simbol al Holocaustului. EVREU! Ce facem cu el? Pac! Hai să-l botezăm!

Bine, acuma, citind un pic pe wikipedia despre o serie de inepții ale mormonilor am aflat și despre căsătoria de după moarte și despre ”levirate marriage” când fratele personei decedate trebuie să se însoare cu văduva.

Încep să mă bucur că-s ortodoxă! Și conform unui mare clasic în viață: ”I don’t want to live in on this planet anymore!”

Înghețata de la Valison

Ce amintiri dragi aveți din copilărie? Ce gusturi vă aduc aminte de primii ani de viață? Ce parfum vă trimite înapoi în timp pe vremea când nu existau griji?

Ieri dimineață, mergând spre job mi-am amintit brusc de o parte importantă a copilăriei mele – înghețata de la Valison. Cine își mai aduce aminte frigiderele alea mari unde existau vreo 10 feluri de înghețau și se vindeau cu un leu cupa? Încă mă ridicam pe vârfuri ca să văd ce feluri de înghețată sunt atunci când cerșeam de la ai mei un leu promițând să o mănânc încet. Stăteam și mai că nu băleam în fața vitrinei uitându-mă la cutiile colorate, cu impresia că există un ocean de posibile alegeri. De citit, nu știam să citesc. Așa că mă bazam pe instinctul meu. Care în 99% din cazuri lua aceiași decizie – înghețata de căpșuni. Înghețata aia de căpșuni cred că a fost cea mai divină din viața mea. Nu i-am mai regăsit gustul.

Când Valison, adică Vali & Son 😉 s-a închis, ai mei s-au reorientat. Mă duceau la o cofetărie din zonă unde mergeam toți 3, aproape de fosta mea grădiniță. Când și aia s-a închis (cred că port ghinion 🙂 ))) a apărut la vreo stație distanță de noi, tot în zonă, înghețată tot la cornet dar de la aparat. Erau două feluri, ciocolată cu vanilie și ceva combinație de fructe. Eu săream pe aia cu fructe întotdeauna, ai mei preferau ciocolată și vanilie, alegere care mie mi se părea deosebit de… adultă!

Anii au trecut. Înghețata de la Valison nu am mai găsit-o niciunde. Ani întregi am devorat înghețată cu nemiluita. Acum? Nu-mi trezește nici cel mai mic sentiment. De vreo 3 ani mănând numai dacă-s nevoită…

Dar înghețata aia de la Valison aș degusta-o iar chiar și-acum!

”Cântec de leagăn” de Chuck Palahniuk

Mi-am propus să nu mai citesc cărți care nu-mi plac, dar asta avea atâtea review-uri bune și auzisem atâtea chestii pozitive despre Chuck Palahniuk că am zis că sigur e ceva și la un moment dat o să mă dea pe spate. Wrong!

Începea promițător și primele zeci de pagini aproape că m-au prins, dar partea de mijloc m-a făcut să mă întreb ce dumnezeu se întâmplă și finalul mi s-a părut total lipsit de sens.

E vorba de un cântec de leagăn care, odată rostit provoacă moarte bruscă a sugarului. Când Carl Streator investighează ce se întâmplă cu multitudinea de bebeluși care mor aparent brusc, află misterul acestui blestem. Evident, nu se poate abține, la propriu, și se folosește de el, omorând și el o grămadă de oameni.

Totuși, pentru a evita decimarea definitivă a populației, pleacă alături de Helen Hoover Boyle – o afaceristă ciudată, și încă două personaje (nu le pot numi altfel) într-o călătorie pentru a distruge toate cărțile în care e scris acest cântec de leagăn.

Ideea e interesantă și merită dezbătută, dar mi s-a părut așa prost scrisă și/sau tradusă cartea, încât m-a frustrat la maxim citirea ei. MIE nu mi-a plăcut deloc, deși am am rămas cu niște idei interesante. Nu mi-a făcut plăcere citirea cărții (și consider asta o chestie importantă) și nu am de gând să mai citesc ceva de Chuck Palahniuk în viitorul apropiat.