Autor: admin

După ce v-am povestit cum mă hrănesc de dimneața de o vreme încoace am primit o grămadă de încurajări scrise sau verbale de la mulți oameni, chiar și de la unii de care nu știam că ar fi cititori de bloguri. Și tot ei, cei care au reacționat la postare, m-au îndemnat să revin cu mai multe detalii.

Așa că am considerat că-i cazul să scriu iar despre smoothie-uri. Dar ca să ne lămurim din start, nu mă voi referi deloc la milkshake-uri sau alte chestii în afară de combinațiile fructe + apă. Multă lume a sugerat să încerc și smoothie-uri verzi gen combinații de spanac, pătrunjel, salată și verdețuri. Nu pot să-mi beau salatele, pur și simplu nu merge la mine. I am a fruit person. 🙂

Ca să fim bine înțeleși, orice smoothie făcut de mine e extrem de simplu: fructe bucăți și apă plată cât să le acopere. Blenduite bine. Nimic nu se pierde, totul se transformă (atât mai știu și eu de la orele de chimie).

Cum e după mai bine de o lună jumate cu smoothie-uri pe post de mic dejun?

Foarte bine. Mă simt excelent. Nu mai beau sucuri de alt fel că nu le mai înțeleg, astea proaspete sunt mi-nu-na-te! Nu mor de foame până pe la 12-12:30 când iau prânzul, să știți. Adevărat, îmi iese și o cantitate considerabilă de smoothie zilnic, minim un pahar de 300 de ml, dar de obicei cam unul și încă jumate. Și beau tot, nu mă prostesc.

Am slăbit?

Ceva, ceva am slăbit eu, dar n-aș da vine pe sucurile astea, sincer. Fac un pic de tot de mișcare, mănânc rezonabil, la orele de masă tradiționale (nu aiurea), nu sar calul cu caloriile și cu mâncatul de prostii, în schimb beau multe lichide – apă plată și ceai (fără zahăr). Seara evit să mănânc greutăți pe motiv că le pot mânca și a doua zi. Dacă vă interesează cifre, două kilograme, dar nu mă cântărisem de prin februarie, așa că nu-i relevant.

Ce combinații sunt bune?

Pe scurt: cele cu banane și cele cu piersici. Ambele sunt cremoase și dau o textură faină la smoothie-uri. Împreună-s delicioase. Eu le-am mai combinat și cu mere, pepene, pere, portocale, mandarine, căpșuni, kiwi, goji, fructe de pădure și avocado (poate și altele, dar astea mi le amintesc acum).

În caz că vă întrebați de unde pepene bun – de la Lidl. E unul galben, cu aspect comercial, soiul Honeydew, mult mai bun decât aș fi crezut vreodată. Foarte gustos.

Căpșuni (că și astea ridică probleme în afara sezonului) tot de acolo. Nu de plastic, dar nici de aruncat. Bunicele chiar în smoothie-uri.

Fructe de pădure faine am găsit la Auchan, combinate gata și congelate. Și astea mai bune decât mă așteptam eu.

Ce combinații nu sunt bune?

Pară + căpșuni + goji. :))

O țin minte că nu mi-a plăcut de nici o culoare, nici de mai multe culori. Groaznic! De foame și de rușinea dezastrului l-am băut.

De goji să nu mă întrebați detalii că nu știu, le-am pus doar în smoothie-uri, am pus puține și mi se pare că miros ca naiba. Dar cică-s bombă de sănătate. Se poate.

Avocado iar nu e o alegere fericită. Nu-i ca la mama lui acasă, e tare și destul de nasol. Nu mai iau să mai pun.

Aș fi vrut ananas, dar încă n-am găsit niciunul copt în Timișoara de când m-a prins febra fructelor. Ar trebui să li se rupă frunzele ușor ca să fie buni, până acum toți ananașii  găsiți se legănau fericiți de frunze fără să-și ia zborul de pe ele.

Atenție, orice combinații faceți trebuie să scoateți părțile neplăcute de la fructe: chestiile alea albe de la citrice, partea albă și tare de la kiwi etc.

Cam asta mi-a venit în minte acum, dacă aveți întrebări, feel free to ask, subiectul îmi face plăcere.

P.S. Și dacă tot e cald și frumos și fructele-s bune, încercați și salate de fructe! 😉

• Nu iau vitamine…
• Nu iau anticoncepționale…
• Nu râd…
• Nu mănânc la ora 12 noaptea…
• Nu fac sport…

… pentru că mă îngraș.

Le-ați spus? Sper că nu!

Le-ați auzit? Sunt sigură că da!

Nimic din ce-i mai sus nu adevărat dacă știți cum să manipulați situațiile în care sunteți puși (sau puse, că tot ziceam și de contraceptive).

Vitaminele nu îngrașă. Vitaminele (pastile, la ele mă refer) dau poftă de mâncare. Încă o dată: poftă! Nu foame, da? Vitaminele nu zic nimănui să mănânce o șaorma cu de toate sau să bea jumătate de litru de Cola lângă un kebab suculent. Nici nu ne împing să cerem două savarine pufoase și zemoase și trei clătite cu gem de căpșuni oricui ne dă o fărâmă de atenție.

Anticoncepționalele nu îngrașă. Habar n-am nici măcar dacă ele chiar dau poftă de mâncare. Eu tind să cred că e un mit care se înfige în mintea fetelor și de la prima pastilă le fac să creadă că-s leșinate de foame. De fapt, e o poftă autosugestivă confundată cu foamea, cred eu. Jur cu mâna pe inimă că până acum nici o folie de anticoncepționale nu mi-a pus un pistol la tâmplă să mă oblige în miez de noapte să mănânc o bucată mare de friptură de porc. E alegerea voastră dacă mă credeți sau nu.

Asta cu râsul chiar e de tot râsul. Dacă mai aud pe cineva zicând că râsul îngrașă cred că o să îi zic câteva de nici nu o să mai zâmbească. E atâta de stupidă chestia asta de n-am cuvinte. Eventual, pentru că râsul gâdilă mușchii, ne ajută să slăbim 0,000-și-ceva grame la o porție sănătoasă de amuzament.

Mâncatul la 12 noaptea poate îngrășa, evident! Dacă facem comandă de pizza și primim și-o Cola pe lângă, mmmmm, ne mai mirăm? Dacă roadem un morcov am mari dubii că ne facem balene (sau baleni? :D).

Sportul presupune efort. După efort apare pofta de mâncare sau chiar foamea. Păi da, dacă alergăm 15 minute și apoi ne răsplătim cu o tabletă de ciocolată pentru efort o să ajungem la mirifica idee că sportul îngrașă. Un pic de grijă, logică și informare și e simplu de dedus că sportul ajută la slăbit și la conturarea unui corp armonios.

Vă zic de acum că tot ce urmează e părerea mea 100% personală, nu cred că renunț la ea, deși îs curioasă de contra-argumente (bine fundamentate, nu că pozele astea rămân ca amintire de familie și bla bla) și nu vreau să se simtă nimeni jignit de ceea ce am să zic, chiar dacă mă exprim mai din topor, cum îmi stă în fire.

E vorba de ultimul trend în materie de fotografie de cuplu: logodna surprinsă pe ascuns.  Nu celebrarea ei, ci chiar cererea în căsătorie. Ca să înțelegeți ce-i cu disclaimerul de mai sus, vă zic că mi se pare o mare prostie. Și vă explic de ce.

Din punctul meu de vedere, în viață trebuie să existe și momente intime. Fără martori, fără poze, încărcate de fericire și emoție pură și sinceră. Odată ce unul din cei doi, de obicei el, știe că e undeva cineva care urmărește toată scena, naturalețea s-a dus. Chiar dacă pentru ea e o surpriză, el știe că este fotografiat, că trebuie să arate bine și să facă impresie pentru a arăta mai departe și altora după ce momentul Z trece. Pentru că nimeni nu face fotografii pentru a le ține ascunse, nu-i așa?

Nu mă înțelegi greșit, iubesc fotografiile frumoase, de calitate. Dar aducerea unei terțe persoane în cele mai personale momente pentru a bate în cuie faptul că ele vor deveni publice rapid după ce se vor fi consumat, nu mi se pare o idee strălucită. Ne vindem. Vindem tot ceea ce contează din noi pentru a impresiona niște oameni care în 80% din cazuri ar uita de noi când am da rău. Chiar e necesar să expunem TOT? Chiar trebuie să vadă părinții, verișorii și vecinele așa un moment?

Următorul pas? Fotografia artistică a nașterii? Să zicem că sar calul cu ideea asta, dar nimic nu mă mai miră.

Nu neg că unele clipe sunt incredibile și trebuiesc avute în minte toată viața. Dar în același timp cred că tot ceea ce e important trebuie să aparțină actorilor principali, celor ce trăiesc momentul. Și sunt sigură că orice poză amărâtă cu un telefon sau cu un aparat vechi, cu fețele celor doi în prim plan și cu zâmbete largi, neclară, surprinzând fericire maximă și poate lacrimi de bucurie, făcută cu o mână care tremură, e de un milion de ori mai valoroasă.

O prietenă m-a întrebat de ce nu mai scriu despre ce se-ntâmplă prin tramvaie, autobuze și alte mijloace de transport din minunata noastră Timișoara. Păi e simplu: merg la lucru cu un coleg cu mașina, că amândoi stăm peste 9 mări și 9 țări de job. Și când nu merg sau vin cu el, circul cu absolut orice, nu mai stau să aștept, iau orice vine și nu mai am parte de atâta timp de observații.

Darrrrrrrr, colegul meu mai pleacă și-n vacanță, ca toți colegii. Și așa, numai bine, într-o dimineață am încercat o rută clasică. Și în în stația în care așteptam eu autobuzul era o bucată bunică + o bucată nepoată de școală primară (estimez eu, mare specialistă-n copii). Vine 40-ul, coboară puhoiul de oameni cu treabă în zona centrală a fermecătorului nostru oraș șiiiiiiiii pardon, n-apucă bine să coboare liniștiți oamenii, că baba hrăpăreață o și-nfige pe a’ mică-ntre călătorii dornici de a ieși în aerul (mai) curat și țipă la ea să urce sub privirile siderate ale oamenilor izbiți de copil.

Și stau ca tot omul, adult, și mă uit prostită. Evident, m-am întrebat dacă baba e proastă sau needucată. Nu pleca 40-ul fără ele, nu părea să ardă nimic, dar ea tot își împingea nepoata-n lume, de-mi venea mie să o iau de-o aripă și să o trag de acolo să lase copilul să respire. Fetița, ce să zică? Se uita inocentă la babă-sa care probabil pierdea începutul de la vreo telenovelă de n-o livra urgent la școală. Sau, cum ar zice a mea mamă, să nu judec! Poate avea de dus vreun pomelnic la biserică și îl mai prelua popa dacă nu făcea ea cumva să și urce și să și coboare prima.

Și pentru că mi-au auzit urechile multe despre tineretul din ziua de azi concluzionez eu că tineretul din ziua de mâine are șanse că a’ mică nu părea deloc dornică să-și dea coate aiurea, ci mai degrabă făcea cel mai logic lucru – se trăgea deoparte ca să nu o calce în picioare cei mari.

În timp ce în unele părți ale lumii oamenii suferă din cauza foametei, la noi, brandurile și brandurile personale suferă de o constantă foame de like-uri. Cred că în ultimele 30 de zile mi-au poposit ochii pe minim 5 articole cu sfaturi de strâns like-uri pe Facebook, și nu, nu le-am căutat cu lumânarea, așa a fost să fie. Și-am dezvoltat propria mea teorie, că mai nou suntem toți specialiști soușăl midia, da?

Eu, cu al meu impozant și bine dezvoltat brand personal vreau să-mi fidelizez și mai tare adepții, conform teoriei, da? Și să strâng cât mai mulți fani adevărați. Mă urmăriți, da? Că ăsta e momentul meu de glorie și nu puteți rata faza, mai ales că la sfârșit am o cerere specială (nu, nu să-mi dați like, nu ați ghicit nici acuma).

Și să-i fac ceva la ROI. Nu știu ce să-i fac, am pus termenul că dă bine în domeniu și am vrut să știți și voi că eu știu ce-i ăla ROI – Return Of Investment. Deci, dacă vreau eu să fie toți cititorii mei fanatici care mă ascultă până-n pânzele albe și cumpără lac de unghii, cărți și adoptă câini că așa le zic eu, n-ar trebui să cerșesc altceva?

Eh, v-am dat de gândit, right?

Știu că sunteți copii deștepți, dar touși vă zic clar (de fapt, e pentru cei care ajung pe aici din greșeală, căutând organe umane de vânzare și având pretenția să primească rinichiul lui Dostoievski la pachet cu niște know-how de pe blogul ăsta sărac). Dacă nu vreți să îmi citiți:

• teoriile absurde,
• elucubrațiile patetice,
• fanteziile despre cumpărături,
• teoriile despre familie, viață și alte subiecte grele,
• părerile mai puțin autorizate despre cărți,
• postările superficiale și vinovate despre cosmetice, frumusețe, îngrijire și alte treburi femeiești,
• ideile mai mult sau mai puțin geniale,
• poveștile despre prietenii mei (sunt o bârfitoare, ce să zic!),
• advertorialele, rare (că nu suntem la piață) și necesare (că zic părinții că nu-mi dau bani de domeniu și alte fițe),
• amintirile din copilărie,
• chestiile legate de mâncare pe care le-aș putea scrie (da, îmi place să mănânc, guilty!),
• dramele,
• bucuriile,
• secretele publice
• sau divagațiile de orice fel

sunteți liberi să-mi dați unlike. Că așa mi se pare fair. Și la fel de fair mi se pare să mă urmăriți ca să mă criticați, că teoretic ar trebui să-mi asum toate inepțiile înșirate chiar de-am trecut de etapa în care le-am așternut în draft și-am apăsat apoi sfântul Publish.

Teoria mea kovacsiană – liber la unlike la tot, nu vă pierdeți timpul cu chestii care nu vă interesează și nu vă ajută cu nimic!

Recent, ca la școală aliniați am mers cu clasa colegii la medicina muncii, ca să dovedim că suntem apți. 🙂 Și dacă tot eram pe-acolo, am ridicat două degete sus cei care-am vrut analize mai detaliate pe banii firmei. Printre care și eu, că fix analize de sânge planificam, pentru că a mea fostă doctoriță de familie m-a sărit de la toate analizele din lume când a fost cazul, chiar de erau urgente (de Helicobacter Senior) sau pe banii mei.

Așa că acum, ca orice om care vrea să afle mai multe despre sănătatea lui, m-am luat și eu la puricat. Am stat cuminte să mi se ia sânge si după ce totul s-a terminat, am așteptat să se afișeze rezultatele pe net. Cam la fel ca la bac. Evident, în ziua cu rezultatele, eu mi-am uitat foaia cu parola acasă, dar am zis că nu oi leșina eu de curiozitate, că dacă mă țin pe picioare n-o fi nimic grav.

Și seara ajung acasă și mi-amintesc de analize. Intru în sistem, introduc parola și intru. Surprise-surprise! Toate bune și frumoase și una din valori mai mare decât normalul. De PATRU ori.

Și dă-i și sapă. Și sapă. Și sapă. Google, prietenul meu, m-a luminat în cele din urmă. Aveam o boală gravă. Ceva legat de îngroșarea sângelui. Posibil mortală de la un atac de cord subit sau alte chestii simpatice. Dar pentru liniștea mea am aflat că o dată pe lună mi se poate scoate cam un litru de sânge, pentru a se fluidiza ceea ce rămâne. Floare la ureche!

Evident, m-am programat și la doctorița mea de familie, că trebuia să afle femeia că-s pe moarte și era bine să o afle direct de la mine. Și merg cu o moacă de câine spășit, îi întind foaia cu analize (am tras-o la imprimantă sentința, ce credeați?) și aștept confirmarea. Și ea îmi spune zâmbitoare: Ești foarte, foarte alergică. Deci, de ce te-ai panicat?

Deci să vă tot interpretați analizele singuri. NU!

Și aș vrea să scot oamenii din sărite aș face una din următoarele chestii:

• aș țipa în autobuz încontinuu, din momentul în care aș urca și până aș coborî;
• aș repeta un cuvânt încontinuu, indiferent că aș fi întrebat de sănătate sau înjurat eu aș zice același cuvânt și nimic altceva;
• aș alerga încontinuu printre oamenii care au de transportat chestii fragile dintr-un loc în altul;
• aș desena pe pereții din casa mea și din casele altora;
• mi-aș ignora părinții în ceea ce privește toate propozițiile adresate mie care încep cu nu în față;
• aș zice că vreau ceva de mâncare și când ar fi totul gata aș zice că nu mai vreau;
• aș plânge isteric în magazine în fața rafturilor până aș primi tot ce cer;
• aș alega toate mâțele țipând;
• m-aș trânti pe jos când părinții au niște conversații importante cu străinii;
• aș sări în toate bălțile și dacă aș avea parte de atenție m-aș și tăvăli prin ele;
• aș încerca să mă urc pe toți câinii, în fond, ce, ei nu-s niște cai mai mici?;
• aș răsturna băuturile oamenilor din restaurant sau cafenea.

E amuzant, nu? Așa mă amuz și eu câteodată când văd sau aud ce fac copiii. Mai ales pentru că nu-s ai mei și nu prea mă interesează ce se întâmplă înainte sau după porția de entertainment oferită mie ca străină. 😀

Ce-i fair și ce nu… decide fiecare când și-l crește pe al lui.

Dar să o luăm step by step:

muncă = activitate fizică sau intelectuală îndreptată spre a crea bunuri materiale și spirituale, conform Dexonline

sclavie = desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație și ce nu dispun de drepturi asupra propriei persoane, conform Wikipedia

Ăăăăă, știu că sunteți copii deștepți, deci bănuiesc că v-ați prins deja unde bat. Nu prea e OK să ne plângem că suntem sclavi pe plantație, right?

sclavie-moderna-mit-realitate

Eu am avut și joburi nașpa. Unul chiar oribil (ăla) și tot timpul m-am plâns că vai, săraca de mine, cât sufăr! Dar, oh, wait – puteam să îmi dau demisia? Da! Puteam să mă-njur cu șeful și să plec val-vârtej? Da! Puteam să nu mai apar brusc la job? Da! Și de ce nu am făcut asta, o să vă întrebați? Păi, pentru că ai mei n-au crescut banii în copaci și eu nu am vrut să fiu o povară pentru ei, am vrut să îmi fac singură bani de țoale, ieșiri, parfum sau bilete la film, că așa mi se părea fair de pe la 17 ani încolo.

Așa că am învățat, am tăcut și am înghițit tot ce nu mi-a plăcut ca să-mi fac singură banii de buzunar. Și-am mai mers acasă și am mai și bocit, că-s tratată urât, că n-am timp să mânc, că fac ore suplimentare neplătite și altele. Totuși nu mi-am dat demisia. Dar puteam să fac asta, era alegerea mea. Și am lucrat ca să am ce îmi doresc, indiferent că suma de bani pe care o primeam la final de lună era corectă sau nu sau că șeful avea o atitudine etică sau nu. În mare, era acoperit de lege și pentru ce nu era acoperit eu am fost fraieră că n-am acționat legal, dar asta e.

Credeți voi că sclavii munceau ca să aibă bani de mers la Cinema City? Sau ca să își cumpere o pereche de balerini roșii? Sau ca să își ia a 87-a pereche de cercei? Nu. Munceau ca să nu fie uciși și ca să primească niște resturi de la masa stăpânilor. Ca să îi îmbogățească pe ei. Erau considerați inferiori și erau tratați ca o subspecie care nu merită nimic. Erau capturați, vânduți, folosiți. Nu simțeau gustul alegerilor pentru că nu exista așa ceva pentru ei.

Așa că hai să fim realiști și să nu ne mai numim sclavi moderni pentru că facem ore suplimentare să avem bani de vizitat nu una, ci două capitale europene pe an. Avem luxul de a face alegeri, unul pe care mulți nu l-au avut și nici nu îl visau măcar (și unii nu-l au nici în ziua de azi, dar nu suntem noi ăia).

Că tot am vorbit de prejudecăți și tipare săptămâna asta, nu pot să nu continui pe aceaași linie. De fapt, nu a fost cu intenție, așa a ieșit după ce am fost martora unor discuții între niște cunoștințe de vârsta mea.

Și ochi dați peste cap și mirări și oftări și bătut din picioare și din gene și râs pe sub mustâți pentru ce? Ia deduceți voi din următoarele citate din mari clasici în viață:

”Noi anul ăsta mergem la Praga și la Lisabona, că doar n-om merge în Grecia!”

”Noi zburăm la Berlin.”

”Vai dragă, dar la Paris nu mergeți???”

”Și ziceți că nu ați fost încă la Barcelona? Dar ce așteptați?!”

”Vă zic, nu se poate să nu mergeți la Nisa, e destinația ideală!”

”Acuma trebuie mers în capitalele europene, anul ăsta, acuma se vizitează astea!”

Și-așa mi-am dat seama că apocalipsa vine totuși, altfel nu-mi explic de ce cred unii că intră zilele-n sac și e tragic că nu ai bani de Paris acuma. Sau că nu mergi anul ăsta să vezi schimbul de gărzi de la Londra. Sau că bronzul va fi din Retezat și nu din Bora-Bora.

De când vrem așa de mult și așa de repede? Avem toată viața la dispoziție să o trăim și să ne-o construim cum vrem. Chiar nu cred că-i nevoie să ne dăm peste cap și să facem 3 credite ca să mergem la Mamaia și nu la Moneasa.

Foarte bine dacă ne permitem să vedem lumea! Nimic mai frumos! Dar asta nu ne dă dreptul să râdem de cei care nu își permit și-și planifică vacanțele în anumite limite financiare.

Pentru că, să nu mă-nțelegeți greșit, eu nu-s anti-călătorii (ba chiar visez la cât mai multe), eu îs contra unei asemenea atitudini (de care povesteam mai sus). Culmea, viața chiar nu se termină dacă nu vedem în 2 ani Madridul, New-York-ul, Florența și Sydney-ul.

Ultima carte pe care am reușit să o dau gata este ”Șoseaua Cățelu 42” de Alina Nedelea. Până să ajung să pun mâna pe ea am citit o grămadă de review-uri online, mai ales că rar dau de un autor român tânăr care să prindă așa rapid la public. Deci, eram curioasă.

Deși nu-s eu cea mai pudică din univers și am și auzit destul de multe (tocmai că nu-s pudică și oamenii țin morțiș să-mi povestească de toate știind că nu o să leșin), povestea Alinei m-a șocat și m-a și întristat. Nu-i doresc nimănui să treacă prin ceea ce a trecut ea.

Într-o scurtă perioadă de timp a aflat că mama ei nu e de fapt mama ei, tatăl ei care nu era de fapt tatăl ei a respins-o, cei din jurul ei au profitat de ea, soțul ei a tratat-o urât. Deși nu e o carte greu de citit, e o carte care lasă urme, greu de uitat.

Cel mai mult mi-a plăcut finalul, pozitiv și la propriu și la figurat