Te iubesc necondiționat

Nu știu voi, dar eu cred în dragoste. Doar că nu în cea necondiționată. Nici când e vorba de o relație bărbat-femeie, nici când e vorba de una părinte-copil, în fine, nu cred în dragostea necondiționată între nimeni.

Nu de alta, dar cred că toți avem niște limite.

Am și eu câteva persoane pe care le iubesc până la cer și înapoi și pentru care aș face multe, dar nu pot să zic că dragostea mea pentru vreuna din ele nu are limite. Pentru că nu cred în conceptul ăsta. Cred că undeva, departe, există o graniță pe care nimeni nu vrea să ajungă să o cunoască într-o relație.

Nu cred că vreunul din noi (voi) vrea să ajungă să testeze limitele astea. Primele cuvinte care îmi vin în cap: violență și abuz. Adaptabile la orice relație.

Probabil vă întrebați ce m-a lovit de-am ajuns să scriu despre asta pe blog. Nimic. Doar că am tot citit și văzut în filme cum toți promit ceva ce efectiv nu au cum să știe dacă pot oferi: dragoste necondiționată. Un concept prea idealist pentru realista din mine.

”Întoarcere la Brideshead” de Evelyn Waugh

Mi-a plăcut cartea asta și nu prea. Prima carte din clubul de carte de la job, așa că am început-o în forță. Mi-a lăsat o impresie bună din start, avea farmecul unei lumi demult apuse. Doar că dupa ce am citit vreun sfert de ea, am concluzionat că nu prea se întâmplă nimic în ea. E ușor de citit, e plăcută, dar… am așteptat până la ultima pagină să se întâmple ceva clar. Și faptul că nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta m-a cam dezamăgit.

Personajul principal din carte e căpitanul Charles Ryder, care, în timpul războiului, ajunge la Brideshead și își aduce aminte de vremurile petrecute acolo. În tinerețea sa, în timp ce studia, l-a cunoscut pe Sebastian și a devenit absolut fascinat de familia lui și de domeniul pe care ei trăiau. Sebastian era un pic ciudat, dacă ăsta e cuvântul potrivit pentru un tânăr de 20 de ani care nu se desparte de un urs de pluș, mama lui catolică și strictă în ceea ce privește religia, dar totuși tatăl era mutat în Veneția, cu o altă femeie. Sora cea mică, Cordelia, era o adolescentă răsfățată, iar ultima din familie, Julia, a fost cea față de care Ryder a simțit o atracție interesantă.

Spun interesantă pentru că până în ultima din cele trei părți ale cărții între ei nu se întâmplă nimic, iar apoi cei doi încep o relație extrem de complicată, amândoi fiind căsătoriți, iar el având și copiii, pe care îi ignoră complet pentru a se dedica Juliei.

Știu că e considerată o capodoperă, dar mie cartea mi s-a părut un ghiveci total, o mare varză în care nu se întâmplă aproape nimic, iar ceea ce se întâmplă nu are o explicație clară.

I-am dat totuși 3 stele pentru că a fost plăcută și relaxantă lectura.

Povești cu apropiații

acă în ultimele zile n-am auzit de evenimente și tristeți cât pentru o viață, nu știu ce să zic.

Mi se pare că oamenii (și mă includ și pe mine) au așteptări foarte mari de la ceilalți. Așteptări nerealiste în majoritatea cazurilor, pentru că fiecare om în parte trebuie să-și vadă de viața lui, de bucuriile și necazurile lui. Probabil vi se pare că bat câmpii, așa că vă dau niște exemple.

Când aveam 18 ani mi-am ținut majoratul. Ai mei, maică-mea în mod deosebit, nu erau încântați de ideea de a arunca bani pe o petrecere cu zeci de invitați știind că de banii ăia m-ar trimite în vacanță (travel is the only thing you buy that makes you richer – ai mei sunt de acord cu asta).

Evident, am suferit, am lăcrimat, am cerut ajutorul mătușă-mii s-o înduplece și până la urmă am obținut ce mi-am dorit, chiar dacă am negociat un pic: am redus din numărul de invitați, deci și din buget, dar m-am ales și cu un cadou extrem de dorit – aparat foto digital, unul care ne-a făcut mie și prietenilor mei mii de poze în anii următori (peste tot pe unde am umblat). Cred că e logic că orice eveniment de genul ăsta atrage drame, așa m-am supărat și eu că niște prietene n-au venit și nici n-au anunțat. Am plâns, am suspinat și iaca, am trecut peste. Cumva, cumva trebuie să ne selectăm apropiații, nu?

Alt eveniment major – nunta. Nu a mea, că nu țin minte să mă fi măritat, ci așa în general, nunta. Provoacă o grămadă de certuri, rupturi, destramă familii încă neînchegate și așa mai departe? De ce? De ce?!?!?! De ce nu înțeleg unii că pentru ei e evenimentul vieții și pentru alții e doar o cină exagerat de scumpă pe care-și lasă mai bine de jumătate din salariul pe o lună?! Și de ce nu înțeleg acei alții anteriori că nu trebuie nici să intre-n datorii pentru a merge la o nuntă, nici să recurgă la țepe jalnice ca să nu meargă?!

Eu nu pot să mă plâng că n-am avut invitații. Au fost multe, dar sincer nu mi-am permis financiar să le fac față la toate, probabil aș fi reușit în condițiile în care nu pupam vacanță, nu ieșeam la sucuri și nu socializam deloc în viața reală tot anul. Am preferat să merg la nunțile care chiar m-au bucurat, la prietenii cu care chiar mă văd, la evenimentele celor pe care am curaj să-i sun să le cer ajutorul în caz de nevoie. Deci, le-am spus da apropiaților.

Tot în a-și selecta apropiații au probleme unii și alții când vine vorba de botez. Chiar zilele trecute a ajuns la urechile mele plângerea unei duamne care a decis să-și bitchslapuiască nașii de nuntă și să nu-i cheme la botez pe motiv că la nuntă i-au dat doar 2000 de lei cadou. În condițiile în care dânsa – miresicamămica n-a lucrat o zi în viața ei și habar nu are cum se câștigă o pâine. Și n-are nici studii, în caz că vă întrebați dacă e vreo intelectuală rafinată care nu-și murdărește mâinile decât cu dulcele pampers al pruncului ei suav. Și-n cazul ăsta, cineva a decis prost care-i sunt apropiații. De nași zic.

Fiecare, dar absolut fiecare eveniment din viața noastră e important pentru noi. Dar există și alții, așa că hai să-l privim și prin ochii lor. Și să învățăm să privim și ocaziile altora obiectiv și cinstit, fără dorința de a-i încurca sau a le da planurile peste cap.

Ah, și-n caz că vă întrebați cum definesc eu apropiații vă zic că-n general îs oamenii cu care mă întâlnesc des. Cei care mă ascultă și cei pe care îi ascult. Cei cu care mă conversez în scris sau la telefon. Cei care-s la două lumi distanță, nu-i văd și nu-i aud amar de luni și cu care reiau dialogul fix de unde l-am lăsat. Acei oameni care îmi știu problemele și bucuriile și cărora le cunosc și eu gândurile. Cei pe care mi-i doresc alături în momentele importante, bune sau rele. Nu-s mulți, dar îs faini.

Viața mea cu un italian bătrân și plin de bani

Am revenit pe blog! M-am măritat cu un italian bătrân și plin de bani, mi-am tras vilă cu piscină și mi-am dat demisia de la job!

GLUMESC!

Doar că m-a inspirat Andreea cu postarea ei și Alex cu accidentul lui, așa că aseară am început să facem haz de necaz. Pe la 10 seara am plecat la cumpărături la Lidl pentru că zilele trecute eu am fost la București, și, ca să fie treaba-treabă, trenul spre casă a avut vreo 3 ore jumate întârziere și n-am mai avut timp să ajung la job, așa că m-am trântit direct pe pat cu laptopul în brațe și m-am ridicat de acolo după 9 ore, că îs harnică și am uitat de mine trudind (îmi place să mă flatez).

Na, după ce m-am spălat într-un final (n-aș putea face carieră în cerșetorie, clar!), doar nu credeți că m-am culcat? Hello, Alex e acum moșneguțul meu italiano vero, așa că l-am băgat în mașină și l-am scos la o vizită romantică de magazin în cartierul rezidențial Șagului. Deci, revenind la Lidl, cum ne mișcam noi în cele două viteze, încet și foarte încet, i-am mărturisit că-s fericită rău că l-am găsit.

Că dacă mă găsea pe mine vreun moș italian plin de bani care să se miște așa încet în fiecare zi de la Dumnezeu, n-aș fi rezistat o viață întreagă în ritmul ăsta. Nici măcar una scurtă, de om de afaceri care suferă cu inima, motivată de moștenire fiind (eu, materialista, nu inima lui).

Adevărul e că poate vedeam deja și Shanghaiul și Dubaiul alături de un bătrân bogat, dar vă dați seama că le-aș fi văzut în slow motion? Mi s-ar fi urât cu binele, nu alta.

Așadar, am divorțat de soțul meu străin, bogat și în vârstă înainte să ne cunoaștem și să ne dea viața șansa să ne iubim ca la carte. Tre’ să-mi construiesc imperiul cu un tinerel. 🙂

Mai puțin internet

N-am renunțat la blog, nu vă fie teamă și nici nu vă bucurați de asta.

Plănuiam să scriu joi de la mare, marea noastră, pe care n-am mai văzut-o de 10 ani. Doar că… socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg și-n loc să plec la mare, am plecat de la lucru degrabă prin farmacii. Alex, prietenul meu, a avut un accident de mașină pretty fucked up.

Na, ideea e că în următoarea lună prefer să-mi petrec timpul cu el (nu e chiar imobilizat, dar nici departe de asta) în loc să blogăresc, s-o ard aiurea pe net sau să ies la sucuri cu fetele.

De povestit și dat detalii, sincer, nu mai am chef și nervi. O singură urare am, pentru toți cei care nu respectă semnele de cedează, nu acordă prioritate sau nu știu la ce ajută culoarea roșie de la semafor: fuck you!