Toți copiii au doi părinți

Bărbații vânau și femeile se ocupau de cuib și prunci. Ați reținut timpul, da? E trecut.

Ciudat e că eu tot mă lovesc de stilul ăsta de viață și-n prezent. Bărbații lucrează la corporație și aduc acasă prosciutto crudo, iar femeile se dedică fiicelor și fiilor, pe care-i alăptează până dau cei mici cu pumnu-n masă și până decid că e prea mainstream să facă-n scutecele de bumbac. Ei ridică multinaționalele care-i angajează, ele se dedică exclusiv carierelor de mame.

STOP. Îmi place prosciutto crudo, mă doare undeva cât, cum și unde își alăptează mămicile copiii și nu prea înțeleg scutecele de bumbac, dar ceea ce mi se pare cu adevărat strigător la cer e că ne întoarcem în preistorie.

Observ o tendință stupidă (ardeți-mă pe rug pentru părerea mea) a femeii de a-și asuma exclusiv creșterea și educația copiilor săi. Mama naște, mama hrănește, mama spală, mama gătește, mama se joacă, mama învață, mama explică, mama se ocupă. Pe principiul ăla putred că nimeni nu e ca mama.

Haideți să vă zic un secret: tata e ca mama. Știți, anexa aia care a ajutat la procreere? Omul ăla a cărui barbă uneori înțeapă, cel care face pipi din picioare. Știți ce nu poate acel om să facă? Să-și alăpteze nou-născutul. În rest, odată ce progenitura sa a deschis ochii în lume, are exact aceleași drepturi și obligații ca și cea care l-a adăpostit în cele 9 luni de la concepție.

Mă irită foarte tare ideea asta că nimeni altcineva nu e ca mama și tata habar nu are ce e bine pentru copil. Un copil are doi părinți. Nu se naște prin minuni divine, nu se câștigă la loto și nici nu apare în urma vreunui proces de fotosinteză. Are doi părinți care îl concep (vorbesc în această postare de familii biparentale), tot ăia trebuie să-l crească până la minim 18 ani. Împreună. Educația nu e un atribut al femeii, așa cum nici producția nu e unul al bărbatului.

Un copil sănătos și fericit nu e unul al cărui tată face bani pe bandă rulantă și a cărui mamă renunță (inclusiv) la sine pentru a-i oferi tot ce e mai bun. Să nu fim ridicoli, bucuria lui ține de implicarea amândurora în viața sa, de la bun început.

Ai mei și-au împărțit sarcinile în ceea ce mă privește. Încă o fac. :)) Ceea ce observ eu cu tristețe e că și-n rândul fetelor de vârsta mea care au devenit mame, se urmează același model: mama lasă tot deoparte și crește copilul, tata lucră și se odihnește. Mama nu-l deranjează, copilul nu-l tulbură. Toată lumea poate să doarmă liniștită, durează mult până se culeg roadele acestui stil de viață.

V-ați gândit vreodată cum ar fi viața voastră dacă…

…ați fi luat alte decizii în momentele importante? Eu m-am gândit la câteva astfel de puncte cheie din trecut și m-am lăsat un pic în voia imaginației.

Dacă aș fi ascultat de profesoara mea de română din gimnaziu, care-mi spunea să nu fac prostia să merg la un liceu cu profil economic pentru că nu-i de mine, ci să merg la unul cu profil uman, unde să studiez limbi străine sau literatură, nu mi-aș fi cunoscut prietena cea mai bună din liceu. Nu l-aș mai fi cunoscut nici pe Alex și n-aș avea acuma capul împuiat de acte de conta, facturi, chitanțe și înclinația un pic sadică de a citi articole din zona business în care se vorbește de bugete care nu-s sigură cum se citesc, așa că mă limitez la a privi șirul de zerouri.

Dacă aș fi ascultat de directoarea din școala generală, iar n-aș fi ajuns la liceul pe care l-am făcut. Ea credea că nu-i de nasul meu școala aia. M-ar fi trimis ea cu primul… tramvai la un liceu considerabil mai slab. N-am înțeles niciodată de ce. Nu mi-ar fi plăcut acolo și am mari dubii că m-aș fi integrat. Mi-e teamă că aș fi terminat clasa a 12-a fără bucuriile specifice adolescenței.

Dacă aș fi ales să studiez turismul la liceu în loc de contabilitate, aș fi avut mai multă libertate, mai puțină pregătire (cred eu) și m-aș fi despărțit de prietenii mei din clasă. Totuși, o diplomă în turism s-ar putea să-mi fi folosit mai mult decât una în finanțe, nu de alta, dar cea pe care o am zace într-un dosar, neatinsă, din 2006.

Dacă în timpul liceului directoarei școlii nu i s-ar fi părut că m-aș descurca să vorbesc în public și să comunic ușor și nu m-ar fi trimis încă de clasa a 11-a să fac voluntariat la o fundație, poate m-aș fi prins mai greu în ce direcție să mă îndrept în ceea ce privește profesia.

Dacă după liceu aș fi ales să ocup locul primit la Jurnalism la facultate și aș fi ignorat faptul că am intrat printre primii la Comunicare, cred, sincer, că aș fi regretat amarnic imediat după și-aș fi făcut pe dracu’n patru să repar prostia mea. Nu de alta, dar alegând studiile de licență pe care le-am ales, am avut acces și la joburi din domeniul jurnalismului și totuși le-am refuzat pe toate, pe unul pentru că posibilul șef era un libidinos, pe altul pentru că șefa de redacție era complet lipsită de maniere și pe un al treilea pentru că era plătit execrabil.

Dacă n-aș fi făcut o grămadă de voluntariat în liceu și imediat după, activități care să mă formeze și să-mi ofere ceva de scris în CV, cu siguranță mi-ar fi fost mult mai greu să-mi găsesc un job. Orice job.

Dacă n-aș fi fost cu Alex, există mari șanse să fi fost plecată de multă vreme din țară. Nu de alta, dar ai mei m-au încurajat întotdeauna să devin produs de export, să plec să lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit într-o țară mai civilizată decât a noastră.

Cred că posibilitățile sunt infinite când îl punem pe dacă în față. Doar că după ce zarurile sunt aruncate, nimic nu se mai șterge. Partea bună este că dacă nu ne încântă alegerile făcute le putem repara din mers. Și e ideal să luăm măsuri dacă nu suntem încântați de direcția în care merg lucrurile. 🙂

Lege sau maniere? Poveste din Absurdistan.

Aseară am participat la prima mea ședință de bloc.

Dar, ca să vă fac o introducere, scurtă, promit, vă zic că eu am o voce așa… de soprană. Știu să mă fac auzită când e cazul pe motiv că vorbesc de parcă aș fi înghițit niște boxe. Pe Anca, de exemplu, am surzit-o la urechea dreaptă, așa că șeful nostru m-a pus acum să stau în stânga ei, ca să echilibrez situația. Am încheiat paranteza.

Voiam să vă scriu o postare amuzantă, că eu, sincer, jumătate din timp am râs, 5 secunde am țipat absolut degeaba (deși pare greu de crezut, chiar nu am reușit să-i acopăr pe ceilalți) și în rest am ascultat și am avut o tentativă de dialog, dar nu cred că o să-mi iasă, pe motiv că m-am enervat și-mi venea să dau de pereți cu vecinii, mă rog, cu o parte din ei.

Ideea e că toți din bloc sunt un picuț săriți de pe fix, ca-n toate blocurile, doar că-s doi mai săriți de pe fix decât toți, genul ăla de oameni care țin legea în dinți până în pânzele albe și calcă cu bucurie pe cadavre.

Adică: oamenii din bloc, majoritatea, îs oameni obișnuiți, care s-au înțeles din preistorie și au făcut compromisuri ca să le fie bine tuturor. La un moment dat s-au prins, toți, că administratorul fură. Și-au decis că e vremea schimbării. Și acolo s-a rupt orice urmă de film normal pentru că există două tabere: cei cu legea în mână, doi soți care atunci când nu țipă și nu jignesc pe toată lumea, se împing ei unul pe altul și se fac tâmpiți reciproc (orice asemănare cu realitatea e bine intenționată) șiiiiiiiiiiiiiiii restul lumii, oameni manierați, care nu prea cunosc legea, dar vor să rezolve problemele cumva, încet și sigur.

Doar că astea două tabere nu au cum să co-existe. Unii urlă cu legea în mână și alții-s interesați să afle informații, dar manierați. Așa că probabil, tabăra manierată va fi din nou târâtă prin tribunal de tabăra legală. Pentru că deja s-au trezit odată proprietarii (toți, absolut toți), dați în judecată de cei doi soți, co-proprietari pe apartamentul lor.

Iar domnul și doamna în cauză duc lucrurile la absurd, de exemplu vor să nu intre nimeni din afara scării în clădire fără acordul locatarilor (adică dacă vreți să vă petreceți noaptea cu sufletul-pereche, ar trebui să vă înarmați cu o cerere către asociația de proprietari și să fiți mega-drăguți ca să se aprobe) sau vor să poarte discuții doar cu proprietarii de apartamente (imaginați-vă, dacă aflau că eu n-am ce căuta acolo îmi dădeam un check-in la Județean în seara asta, că șanse să le explic că proprietara apartamentului nu vine din Germania pentru compania lor nu aveam și am înțeles de la vecini că au o întreagă istorie în ceea ce privește chiar și agresiunea fizică).

Care e partea bună a serii?

  • am aflat că my super powers în ale țipatului sunt limitate, deci pot lua măsuri, muahahahahah!
  • am învățat cuvinte noi: cioflingar, analfabet, hoț, proastă, nesimțită, mincinoasă, nenorocit și altele. Când o să mă ajute, nu știu. (Și, dacă vă întrebați, favoritul meu e cioflingar.)
  • am descoperit că am mai multă răbdare decât credeam, deși vecinii mei s-au retras pe rând ca să nu îi ucidă cu sânge rece pe cei doi soți, eu și unul din băieții din bloc am discutat cu ei până au plecat de bunăvoie. Fără să țipe la noi! Totuși, nu m-au crezut pe cuvânt când le-am zis că dacă nu țipau nu plecau ceilalți de la ședință.

Partea proastă? Am de-a face cu o mulțime de nebuni.

Și the silver lining în toată treaba asta e că nu sunt obligată să-i înfrunt. Faptul că nu-s proprietară e un mare plus. 🙂

Există și o parte tragi-comică: absolut tot ce v-am povestit e pe bune, deși eu n-aș fi crezut dacă n-aș fi fost de față.