Lipsurile care ne fac fericiți

Povestind ieri cu o prietenă de problemele de sănătate ale fratelui ei, mi-am dat seama că nu doar ceea ce avem ne face fericiți, ci și ceea ce nu avem.

Ca să vedeți că nu aberez, am să vă dau câteva exemple personale, curioasă la rândul meu, ce nu aveți sau de ce nu aveți parte, dar vă face extrem de fericiți:

– Eu sunt fericită că nu mai am amigdale! Am scăpat de ele și de toate belele pe care mi le aduceau în 1999 și am pus atunci punct unui deceniu în care, cu sau fără voia mea, am fost îndopată cu antibiotice. Deci… happy to be tonsils free! 🙂

– Câteodată, când mă trezesc dimineața și mă gândesc că plec la lucru, am un zâmbet mare și stupid pe față. Pentru că se putea mai rău: dacă trebuia să merg la orele de chimie???

– Îmi lipsește un job care să mă enerveze și să mă țină în tensiune, cum era cel din traduceri, dar cine-s eu să mă împotrivesc stării de bine pe care o am acum?

– Nu mai am abonament la RATT (regia de transport în comun din oraș) și comparativ, plătesc de mă usuc pe motorină, dar e biiiiiiiiiiiine!

– Nu mai am timp pentru a mă supăra pentru ceea ce oricum nu pot schimba. Așa că problemele mărunte se pot schimba cu soluții sau… memorie scurtă (pentru că trebuie să fiu realistă, alea mari sunt întotdeauna greu de acceptat).

Cam astea-s ale mele bucurii aduse de lipsuri, la prima strigare. Or avea fiecare câte un nu la început de propoziție, dar toate minunile astea mă fac să zâmbesc totuși.

Șalom Alehem – ”Poveste de dragoste”

”Poveste de dragoste” este o carte pe gustul meu, cu personaje care îmi plac, realiste, cu picioarele pe pământ și fără gărgăuni în cap.

Șalom Alehem a scris în ”Poveste de dragoste” despre iubirile din realitate. Despre superficialitatea cu care ne îndrăgostim și despre rațiune, acea chestie care se duce atunci când un bărbat pune ochii pe o femeie, sau invers.

Personajele principale ale cărții sunt Stempeniu și Rohele. El este un cântăreț vestit, iar ea este o fată obișnuită, și măritată. Nu măritată din dragoste sau pasiune, ci măritată pur și simplu. Muzicantul, deși căsătorit și el, este nefericit, așa că devine atras de Rohele și… încearcă să o îmbrobodească pe toate căile posibilile, că el e mai womanizer așa, de fel.

Dar mi-a plăcut de Rohele, că deși nu se căsătorise din voința ei, nu a început să-și dea în petec, ci i-a explicat lui Stempeniu că nu e foarte inspirată propunerea lui de a începe o relație. Și pentru a îmbunătăți relația ei cu soțul, lipsită de intimitate din cauza faptului că locuiesc cu părinții lui, cei doi se mută în alt oraș atunci când au un an de la căsătorie. Acolo se îndrăgostesc unul de altul și ajung să aibă o familie fericită, pentru că lucrează la relația lor și își construiesc împreună viitorul.

Stempeniu rămâne cu vioara și nevasta, nefericit ca întotdeauna.

Deși pe Goodreads am scris că nu înțeleg titlul, că o fi prea subtil pentru mine, acum ajung la concluzia că poate nici măcar nu se referă la Rohele și Stempeniu, ci la dragostea care se naște încet, dar sigur, între ea și soțul ei.

O carte de 4 stele, pe care am citit-o cu mare plăcere. Așa că nu pot decât să mulțumesc celor de la editura All că mi-au trimis-o și mi-au îmbogățit lista de lectură cu ea.

P.S. Pentru fanii operei, cartea e foarte ”Scripcarul pe acoperiș”-ish. 🙂