Lună: aprilie 2023

Dar să o luăm step by step:

muncă = activitate fizică sau intelectuală îndreptată spre a crea bunuri materiale și spirituale, conform Dexonline

sclavie = desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație și ce nu dispun de drepturi asupra propriei persoane, conform Wikipedia

Ăăăăă, știu că sunteți copii deștepți, deci bănuiesc că v-ați prins deja unde bat. Nu prea e OK să ne plângem că suntem sclavi pe plantație, right?

sclavie-moderna-mit-realitate

Eu am avut și joburi nașpa. Unul chiar oribil (ăla) și tot timpul m-am plâns că vai, săraca de mine, cât sufăr! Dar, oh, wait – puteam să îmi dau demisia? Da! Puteam să mă-njur cu șeful și să plec val-vârtej? Da! Puteam să nu mai apar brusc la job? Da! Și de ce nu am făcut asta, o să vă întrebați? Păi, pentru că ai mei n-au crescut banii în copaci și eu nu am vrut să fiu o povară pentru ei, am vrut să îmi fac singură bani de țoale, ieșiri, parfum sau bilete la film, că așa mi se părea fair de pe la 17 ani încolo.

Așa că am învățat, am tăcut și am înghițit tot ce nu mi-a plăcut ca să-mi fac singură banii de buzunar. Și-am mai mers acasă și am mai și bocit, că-s tratată urât, că n-am timp să mânc, că fac ore suplimentare neplătite și altele. Totuși nu mi-am dat demisia. Dar puteam să fac asta, era alegerea mea. Și am lucrat ca să am ce îmi doresc, indiferent că suma de bani pe care o primeam la final de lună era corectă sau nu sau că șeful avea o atitudine etică sau nu. În mare, era acoperit de lege și pentru ce nu era acoperit eu am fost fraieră că n-am acționat legal, dar asta e.

Credeți voi că sclavii munceau ca să aibă bani de mers la Cinema City? Sau ca să își cumpere o pereche de balerini roșii? Sau ca să își ia a 87-a pereche de cercei? Nu. Munceau ca să nu fie uciși și ca să primească niște resturi de la masa stăpânilor. Ca să îi îmbogățească pe ei. Erau considerați inferiori și erau tratați ca o subspecie care nu merită nimic. Erau capturați, vânduți, folosiți. Nu simțeau gustul alegerilor pentru că nu exista așa ceva pentru ei.

Așa că hai să fim realiști și să nu ne mai numim sclavi moderni pentru că facem ore suplimentare să avem bani de vizitat nu una, ci două capitale europene pe an. Avem luxul de a face alegeri, unul pe care mulți nu l-au avut și nici nu îl visau măcar (și unii nu-l au nici în ziua de azi, dar nu suntem noi ăia).

Că tot am vorbit de prejudecăți și tipare săptămâna asta, nu pot să nu continui pe aceaași linie. De fapt, nu a fost cu intenție, așa a ieșit după ce am fost martora unor discuții între niște cunoștințe de vârsta mea.

Și ochi dați peste cap și mirări și oftări și bătut din picioare și din gene și râs pe sub mustâți pentru ce? Ia deduceți voi din următoarele citate din mari clasici în viață:

”Noi anul ăsta mergem la Praga și la Lisabona, că doar n-om merge în Grecia!”

”Noi zburăm la Berlin.”

”Vai dragă, dar la Paris nu mergeți???”

”Și ziceți că nu ați fost încă la Barcelona? Dar ce așteptați?!”

”Vă zic, nu se poate să nu mergeți la Nisa, e destinația ideală!”

”Acuma trebuie mers în capitalele europene, anul ăsta, acuma se vizitează astea!”

Și-așa mi-am dat seama că apocalipsa vine totuși, altfel nu-mi explic de ce cred unii că intră zilele-n sac și e tragic că nu ai bani de Paris acuma. Sau că nu mergi anul ăsta să vezi schimbul de gărzi de la Londra. Sau că bronzul va fi din Retezat și nu din Bora-Bora.

De când vrem așa de mult și așa de repede? Avem toată viața la dispoziție să o trăim și să ne-o construim cum vrem. Chiar nu cred că-i nevoie să ne dăm peste cap și să facem 3 credite ca să mergem la Mamaia și nu la Moneasa.

Foarte bine dacă ne permitem să vedem lumea! Nimic mai frumos! Dar asta nu ne dă dreptul să râdem de cei care nu își permit și-și planifică vacanțele în anumite limite financiare.

Pentru că, să nu mă-nțelegeți greșit, eu nu-s anti-călătorii (ba chiar visez la cât mai multe), eu îs contra unei asemenea atitudini (de care povesteam mai sus). Culmea, viața chiar nu se termină dacă nu vedem în 2 ani Madridul, New-York-ul, Florența și Sydney-ul.

Ultima carte pe care am reușit să o dau gata este ”Șoseaua Cățelu 42” de Alina Nedelea. Până să ajung să pun mâna pe ea am citit o grămadă de review-uri online, mai ales că rar dau de un autor român tânăr care să prindă așa rapid la public. Deci, eram curioasă.

Deși nu-s eu cea mai pudică din univers și am și auzit destul de multe (tocmai că nu-s pudică și oamenii țin morțiș să-mi povestească de toate știind că nu o să leșin), povestea Alinei m-a șocat și m-a și întristat. Nu-i doresc nimănui să treacă prin ceea ce a trecut ea.

Într-o scurtă perioadă de timp a aflat că mama ei nu e de fapt mama ei, tatăl ei care nu era de fapt tatăl ei a respins-o, cei din jurul ei au profitat de ea, soțul ei a tratat-o urât. Deși nu e o carte greu de citit, e o carte care lasă urme, greu de uitat.

Cel mai mult mi-a plăcut finalul, pozitiv și la propriu și la figurat