Lună: februarie 2023

Urăsc să merg cu trenul. Absolut urăsc asta. Și merg doar când îs ultra-extra-mega nevoită. Vineri am fost. Așa că m-am interesat din timp de ce tren voi avea nevoie, la ce oră e, cât durează drumul, detalii din-astea. Și m-am pregătit psihic.

Și m-am dus la gară cu vreo 40 de minute înainte de plecarea trenului ca să-mi iau bilet și să fiu sigură că prind/nimeresc trenul. Că deh, născută, crescută și facultată în Timișoara, n-am avut timp de prea multe plimbări prin patrie cu acest mijloc de transport minunat. Și la ghișeu am avut o mare supriză. Deși înaintea mea era o singură persoană, doamna aveaaaaaaaaaaaa tiiiiiiiimppppppppppp. Că să mă-nțeleeeeeeeeegețțțțțțți că nuuuuuuuuuuu se grăbeaaaaaaaaaaaaaa niiiiiiiiciundeeeeeeeeeeeeeeeee. Și după ce am așteptat aproape 15 (!!!) minute ca să-mi vină rândul și mi-am făcut 1000 de scenarii apocaliptice în cap că pierd trenul meu, am început să dialogăm.

Să ne-nțelegem, eu am un ritm destul de rapid de a vorbi, dar tanti avea tiiiiiiiiiiiiiiiimp:

– Bunăăăăăăăăă ziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuaaaaaaaaaaaaaaa. Ce dorrrriiiiiiiiiiiiiiiiiiiți?

– Un bilet pentru trenul de 15:50 la Oradea și unul pentru duminică la 17:10 Oradea – Timișoara Nord.

– Aaaaaaaaaaaaaaah, da… Știți ce trenuri sunt aaaaaaaaaaaaaastea?

– Numerele lor?

– Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

– Păi nu. Că știu orele.

– Bineeeeeeeeeeeeee, nu-i probemăăăăăăăă. (Zâmbet.) Staaaaaaați, caut.

– Stau. (Deja aveam rădăcini așa că 30 de secunde în plus erau deja irelevante.)

– Da…. Sssssssssssssssssuuuuuuuuunt trenurile.

– Știu. Dați-mi biletul.

– Știiiiiiiiiți că vă pooooooooooot da reducere?

– Dați-mi.

– Zeeeeeeeeeeeeeeeeeeeece la sutăăăăăăăăăăăăăăăăăăă.

– Aham.

– Că știiiiiiiiiiiți, trenul de duminicccccccccccccă e geamănulllllll celui cu care mergeți acumaaaaaaaaaaaaa. Hahahahahaha.

– Ok. (Straight face.)

…

Și toată conversația a continuat și a durat cam 7 minute (chestii care le puteam vorbi REPEDE în maxim 40 de secunde) pentru niște porcării de bilete la niște mizerii de trenuri pentru care i-am dat pe tavă informațiile. Că ea vorbea raaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaar. Și avea tiiiiiiiiiiiiiiiimp.

Am fost în Runcuri, comuna Roșia, județul Bihor, unde am avut ocazia să vizitez peștera Meziad într-un private tour (shhhhh!) și să mă plimb pe dealuri și să stau într-o căsuță din povești. Deocamdată nu am descărcat pozele mele, dar o să revin și cu ele. Până atunci, vă arăt o poză cu căsuța principală unde mi-am făcut veacul de vineri până duminică.

Și cum zilele trecute pe Facebook mă tot lăudam că am cărți de dat (și doresc să le dau până să plec în vacanță și să ignor netul o săptămână), m-am gândit că o carte gen ”Mă sinucid altă dată” e perfectă pentru ce aveam azi de zis foarte pe scurt. Pentru că nu cred că unei persoane care are parte de vedera unor asemenea minuni ale naturii îi mai arde de sinucidere. So, vreți cartea?

Mai spuneți-mi niște locuri frumoase și nu foarte exploatate din România. Unde credeți voi că e de mers. Pentru că risc să fiu subiectivă, voi trage la sorți. Las concursul până vineri la ora 24.

Zilele treecute am avut cea mai epic fail conversație în 33. Cum veneam eu din centru, am stat lângă o domnișoară/doamnă care arăta destul de obosită și nearanjată. Și datorită feței mele de om de încredere (probabil asta o fi!) a intrat în vorbă cu mine. M-a întrebat inițial ceva de compostor și apoi mi-a zis că ea circulă de câteva zile tot cu 33-ul pentru că merge la nepoțica ei internată la Spitalul de Copii.

Și din vorbă în vorbă, tipa mi-a povestit că lucră în Germania și că prețurile din România i se par imense. Nimic neobișnuit până aici.

Doar că la un moment dat a urmat o conversație de genul:

– Maică-mea tot mi-a cerut bani și mi-a zis că-s prețuri mari, dar eu nu am crezut-o.

– Da… sunt mari prețurile.

– Și în fiecare săptămână, tot câte 100 de euro, văitându-se că n-are bani de pâine, de întreținere, de mâncare, de curent și la butic toate-s scumpe.

(Eu eram șocată la faza cu 100 de euro pe săptămână, am zis că nu aud bine!)

Tot ea:

– Și n-am crezut că-i chiar așa, dar chiar îs mari prețurile că am fost la magazin în zonă după niște chestii și am lăsat cam un milion pe niște sucuri și alte chestii. Și acuma, când o să-mi ceară maică-mea bani, o să o cred de la început.

– Știi, sunt scumpe la buticuri, dar dacă le iei din anumite locuri, poți economisi.

Eu am rămas perplexă la faza cu 100 de euro pe săptămână. Știu că viața-i grea în România, știu că prețurile-s enorme and so on, dar să cheltui ca om singur, pensionar (și a menționat deloc că ar da bani pe pastile sau tratamente) peste 500 de euro pe lună… mie mi se pare MULT! Și să ai pretenția să-ți trimită copilul tău care lucrează (să-ngrijească bătrâni din ce am înțeles) dincolo așa o sumă, iar mi se pare super aiurea… mai ales că din câte am observat din ceea ce zicea ea, ”mămica” ei e tare vehementă că-n România toate merg prost și la butic Cola e foarte scumpă. Și mi-a repetat de n ori că-și cumpără tot ce-i trebuie de la butic și vai (!), e mult prea scump!

WTF? Mergi la Kaufland/ Real etc și fă-ți cumpărături, nu da dublu în cartier. Dacă nu poți căra, iei un taxi, plătești taximetristul să-ți ducă sus cumpărăturile și tot ieși mai ieftin.

Se pare că educația dată de ai mei (care mi-au băgat bine-n cap să nu mă las ”extorcată”) a prins. Mai ales că ei îs genul de părinți care nu cer niciodată nimic și se descurcă și nu aruncă bani aiurea. Și mie mi s-a părut din start că asta îi trimite bani mamei și ea îi cam… toacă!

Poate am înțeles eu greșit tot. Dar mie atitudinea mamei femeii din 33 mi s-a părut: ”Am copil în Germania, să mă ajute! Am crescut-o, acuma să mă întrețină.” Și asta mi se pare trist de tot, mai ales când copilul umblă în haine ponosite ca să-i trimită mamei de dincolo 400 de euro lunar… când unii n-au atât nici salar în România.