Lună: iunie 2022

Nu dați bir cu fugiții încă, pe cuvânt că nu m-am apucat de propagandă religioasă. ”Proxy baptism” este un termen de care m-am lovit zilele trecute citind un articol despre celebra Anne Frank. Pe yahoo era menționat că ea a primit acest ”proxy baptism” și comunitățile religioase din lume și-au arătat colții la auzul veștii.

Nu-s eu cea mai spiritualo-credincioaso-religioasă persoană, dar WTF?

”Proxy baptism” este un botez făcut celor morți, ca să se asigure că ei voi intra în împărăția lui Dumnezeu and so on and so forth. Chestia, că altfel nu-i pot zice, vine de la frații mormoni, care au avut geniala idee de a-i mai boteza și pe alții, dar au culminat cu Anne Frank (Doamne, iartă-i, că-i clar că n-au habar ce fac!). Cică oamenii fac chestia asta din 1840. Îi clar, la sfârșitul lumii, după ce morții botezați s-au sucit destul în morminte o să îi căpăcească.

Chiar dacă e doar o chestie simbolică absolut stupidă, cum să faci așa ceva? Cine le dă oamenilor ăstora dreptul de a lua decizii în numele celor care nu-s? Mi se pare incredibil.

Ca să nu mai zic de Anne Frank, așa-zisul ei botez a fost cireașa de pe tort! Așa o situație gen PLM și WTF mai rar văd! Avem un evreu mort, simbol al Holocaustului. EVREU! Ce facem cu el? Pac! Hai să-l botezăm!

Bine, acuma, citind un pic pe wikipedia despre o serie de inepții ale mormonilor am aflat și despre căsătoria de după moarte și despre ”levirate marriage” când fratele personei decedate trebuie să se însoare cu văduva.

Încep să mă bucur că-s ortodoxă! Și conform unui mare clasic în viață: ”I don’t want to live in on this planet anymore!”

Ce amintiri dragi aveți din copilărie? Ce gusturi vă aduc aminte de primii ani de viață? Ce parfum vă trimite înapoi în timp pe vremea când nu existau griji?

Ieri dimineață, mergând spre job mi-am amintit brusc de o parte importantă a copilăriei mele – înghețata de la Valison. Cine își mai aduce aminte frigiderele alea mari unde existau vreo 10 feluri de înghețau și se vindeau cu un leu cupa? Încă mă ridicam pe vârfuri ca să văd ce feluri de înghețată sunt atunci când cerșeam de la ai mei un leu promițând să o mănânc încet. Stăteam și mai că nu băleam în fața vitrinei uitându-mă la cutiile colorate, cu impresia că există un ocean de posibile alegeri. De citit, nu știam să citesc. Așa că mă bazam pe instinctul meu. Care în 99% din cazuri lua aceiași decizie – înghețata de căpșuni. Înghețata aia de căpșuni cred că a fost cea mai divină din viața mea. Nu i-am mai regăsit gustul.

Când Valison, adică Vali & Son 😉 s-a închis, ai mei s-au reorientat. Mă duceau la o cofetărie din zonă unde mergeam toți 3, aproape de fosta mea grădiniță. Când și aia s-a închis (cred că port ghinion 🙂 ))) a apărut la vreo stație distanță de noi, tot în zonă, înghețată tot la cornet dar de la aparat. Erau două feluri, ciocolată cu vanilie și ceva combinație de fructe. Eu săream pe aia cu fructe întotdeauna, ai mei preferau ciocolată și vanilie, alegere care mie mi se părea deosebit de… adultă!

Anii au trecut. Înghețata de la Valison nu am mai găsit-o niciunde. Ani întregi am devorat înghețată cu nemiluita. Acum? Nu-mi trezește nici cel mai mic sentiment. De vreo 3 ani mănând numai dacă-s nevoită…

Dar înghețata aia de la Valison aș degusta-o iar chiar și-acum!

Mi-am propus să nu mai citesc cărți care nu-mi plac, dar asta avea atâtea review-uri bune și auzisem atâtea chestii pozitive despre Chuck Palahniuk că am zis că sigur e ceva și la un moment dat o să mă dea pe spate. Wrong!

Începea promițător și primele zeci de pagini aproape că m-au prins, dar partea de mijloc m-a făcut să mă întreb ce dumnezeu se întâmplă și finalul mi s-a părut total lipsit de sens.

E vorba de un cântec de leagăn care, odată rostit provoacă moarte bruscă a sugarului. Când Carl Streator investighează ce se întâmplă cu multitudinea de bebeluși care mor aparent brusc, află misterul acestui blestem. Evident, nu se poate abține, la propriu, și se folosește de el, omorând și el o grămadă de oameni.

Totuși, pentru a evita decimarea definitivă a populației, pleacă alături de Helen Hoover Boyle – o afaceristă ciudată, și încă două personaje (nu le pot numi altfel) într-o călătorie pentru a distruge toate cărțile în care e scris acest cântec de leagăn.

Ideea e interesantă și merită dezbătută, dar mi s-a părut așa prost scrisă și/sau tradusă cartea, încât m-a frustrat la maxim citirea ei. MIE nu mi-a plăcut deloc, deși am am rămas cu niște idei interesante. Nu mi-a făcut plăcere citirea cărții (și consider asta o chestie importantă) și nu am de gând să mai citesc ceva de Chuck Palahniuk în viitorul apropiat.