A fost deajuns un singur cuvânt şi ăla prins din zbor, pentru ca gândurile mele s-o rupă la fugă cu vreo optsprezece ani înapoi…
Eram cu Florin, antrenorul şi prietenul meu, la Sala Sporturilor din Iaşi pentru unul din antrenamentele ce le făceam împreună la acea vreme. Aşteptând noi să se elibereze spaţiul unde urma să ne desfăşurăm “artistic” atenţia ne este atrasă de o pereche ce îl căuta de zor pe administratorul sălii.
EL, o beizadea arogantă, încerca prin cuvinte puţine şi gesturi ample să o lămurească pe EA, că nu-i o paţachină grasă, plină de vopsele şi duhnind a parfum ieftin, atâta doar că nu i-ar strica puţină mişcare…
După minute bune în care, de voie de nevoie, am asistat la pregătirile în vederea transformării omizii în nimfă(pupă), a apărut în sfârşit administratorul sălii, moment în care beizadeaua a lovit apoteotic: “Prietene, caut şi eu pentru tovarăşa mea un club d’ăla de gimnastică aerodinamică…”
Acum, după atâta amar de vreme, o întrebare mă chinuie neuronal “o fi ieşit pe piată paraşuta aerodinamică?!