Lună: ianuarie 2022

Inca de la granita am simtit ca am parasit Rusia si am intrat intr-o tara foarte saraca. Imediat dupa formalitatile de frontiera, care au durat destul de mult si au fost destul de ciudate, autobuzul a oprit la un restaurant. In fata localului, pe strada, in loc de condus masini, oamenii calareau.

In interior, desi la doar 2 minute de granita, nimeni nu stia rusa iar meniul era in totalitate “carnivor”. Unul dintre turistii din autobuz (nu eram decat vreo 7) era vegetarian asa ca s-a multumit doar cu ceai.

Drumul pana in Ulaan Baatar a durat destul de mult, desi de la granita nu sunt decat aproximativ 350 de kilometri. Drumul este foarte prost si plin de gropi dar macar este asfaltat. Majoritatea drumurilor in Mongolia sunt doar urme de cauciucuri prin nisip iar soferii conduc pe unde vor ei. Chiar si la iesirea din Ulaan Baatar, soferii prefera sa circule prin nisip decat pe asfalt.

Am ajuns in capitala in jurul orei 7 seara, surprinzator, fara intarziere. In autobuz am cunoscut-o pe Anna din Washington, un american, un englez, un german si o frantuzoaica, carora insa nu le-am retinut numele. Din statia de autobuz toti am luat-o spre UB Guesthouse, un hostel foarte mare din Ulaan Baatar.

Vorbisem deja de cateva luni cu proprietarul pentru un tur de 6 zile prin desert. Anna s-a decis repede sa vina si ea cu noi iar in hostel s-a mai alaturat si Martin din Slovacia impreuna cu doi coreeni.

Nu am putut pleca in tur din prima zi pentru ca nu era nimeni din conducere in hostel in seara aceea dar m-am bucurat stiind ca astfel am o zi la dispozitie sa descopar capitala Mongoliei.

Dimineata, dupa ce am aranjat detaliile turului care urma sa inceapa a doua zi, am plecat impreuna cu Anna, Martin si Thomas (un american, profesor de engleza in Coreea de Sud) sa ne plimbam. Tot centrul orasului se contureaza de-a lungul unei singure strazi, Peace Avenue.

In aceasta zona sunt toate blocurile din UB, cateva cladiri mai inalte, o cladire moderna cu geamuri de sticla (Blue Tower – nelocuita din cauza instabilitatii), piata centrala cu principalele muzee dar si un centru de temple budiste tibetane numit Gandan Khiid. Apoi, restul orasului consta in cartiere intregi de ger-uri (sau iurte), in care oamenii traiesc inca fara apa curenta sau toaleta normala. Singurele semne de tehnologie avansata pe care le-am descoperit in Mongolia au fost panourile solare, care exista inclusiv in zonele pustii din desertul Gobi.

Prima oprire a plimbarii a fost la Gandan Khiid. Ca si turisti (a se citi europeni/americani) a trebuit sa platim o modica taxa de intrare de 5000 de tugriki (aproximativ 40 de centi). In interior sunt mai multe cladiri, fiecare adapostind altceva: temple, scoli, statui sau biblioteci.

Obisnuita cu ritualurile ortodoxe, a fost foarte interesant sa vad o alta perspectiva a religiei, si anume budismul. A fost la fel de interesant sa vad o ceremonie a copiilor ce studiaza in templu si o statuie de 26,5 metri a lui Migjid Janraisig, acoperita cu aur (o bodhisattva of compassion – fiinta luminata si sfanta). Din pacate nu este permisa fotografierea statuii.

Dupa ce am pierdut jumatate de zi la temple, ne-am tras sufletul la un restaurant japonez de pe Peace Avenue. Este incredibil cat de mici pot sa fie preturile in Mongolia. Un pranz foarte mare costa in jur de 50-60 de mii de tugriki.

Dupa amiaza am ales sa mergem in “black market”, un loc foarte faimos in UB pentru lucrurile foarte ieftine. Ca si comparatie, este un targ ce se intinde pe o suprafata de cam 1 kilometru, in care gasesti de la suruburi la costume si de la sei pentru cai la fake-uri dupa ultimele modele de adidasi.

Seara ne-am restras la beraria Chinggis Khan, un loc recomandat de Lonely Planet pentru berea proaspata facuta chiar acolo. Din restaurant erau ferestre catre sala de procesare a hameiului. Mancarea a fost excelenta si foarte multa, ca peste tot in Ulaan Baatar.

Ca si incheiere, mongolii sunt foarte mandrii de istoria lor si anume de Chinggis Khan. Legenda spune ca Chinggis Khan a avut atat de multi copii cu atat de multe femei incat astazi toti mongolezii sunt frati si de aceea seamana atat de mult intre ei. Asadar, exista foarte multe branduri cu numele lui, de la vodka la bere, de la hoteluri la restaurante, de la magazine la tot felul de produse alimentare.

Ne-am intors inapoi in Irkutsk urmatoarea zi. Vantul incepuse deja sa bata iarasi foarte puternic pe insula cand am plecat. Am impartit masina de data asta cu un ungur, trei coreeni si patru rusi dintre care unul a facut pe DJ-ul tot drumul si ne-a pus muzica la telefon.

Si in Rusia se practica foarte frecvent deranjarea pasagerilor cu muzica de la telefon. La un moment dat am avut 3 DJ intr-un microbuz, dar despre asta va voi spune alta data. Csanad, ungurul, stia un hostel in Irkutsk asa ca a sunat si a facut rezervare pentru toti cei sase straini din masina. Daca tot ne cunoscusem hai sa stam si impreuna, nu ?

Am ajuns abia pe seara in oras si cu toate insistentele noastre, soferul tot la autogara ne-a lasat, asa ca a trebuit s-o luam pe jos pana la hostel. Nu era prea departe, stiam deja cam pe unde e pentru ca trecusem pe langa strada cand mersesem de la gara la autogara, cu doua zile inainte.

Cand am ajuns acolo am vazut ca ocupasem aproape tot hostelul, in afara de noi mai fiind acolo o frantuzoaica pe care o intalnisem tot pe insula, o canadianca si un finlandez care fusese in Romania de cateva ori.

Coreenii au spus ca gatesc ei pentru toata lumea in seara aia asa ca am plecat impreuna la supermarket. Eu mi-am luat omul afumat si bere Gold Mine. Cand am iesit se facuse noapte deja, iar in drum spre hostel am trecut printr-un parc ce era tot decorat ca de Craciun.

Irkutsk sarbatoarea in acea perioada 350 de ani de la infiintare asa ca era atmosfera de sarbatoare. Dar, vazand acei turturi de gheata, simtind frigul ce-ti taia rasuflarea, am hotarat sa facem o petrecere de Craciun la hostel. A doua zi era si ziua lui Csanad asa ca pe langa masa copioasa gatita de coreeni am avut si tort de mere la desert. Punctul culminant al serii a fost cand la radioul local au inceput sa difuzeze muzica de Craciun.

A doua zi dimineata ne-am pus pe cautat bilete pentru autobuzul ce pleca din Ulan Ude spre Ulaan Baatar a doua zi dimineata. Daca am fi fost in Ulan Ude ar fi fost foarte simplu dar noi eram in Irkutsk si era imposibil sa ajungem in Ulan Ude inainte de ora 6, cand agentiile de turism inchideau.

Am inceput sa trimit e-mailuri la toate agentiile pe care le-am gasit si intr-un final am primit raspuns de la o agentie din Irkutsk care colabora cu una din Ulan Ude si care putea sa ne rezerve locurile. Am mers la ei, am platit 1200 de ruble de caciula si ne-au asigurat ca pana mai pe seara o sa avem biletele pe e-mail.

Seara ne-am intalnit inapoi la hostel, ne-am laut bagajele si ne-am indreptat spre gara, de unde am luat o marshrutka spre Ulan Ude. Trenul pe care vroiam sa-l luam initial nu mai avea locuri libere asa ca a trebuit sa apelam la aceasta varianta.

Mark… sunt niste microbuze foarte rapide, cu soferi carora le place sa apese acceleratia foarte mult. Bagajele noastre au zburat imediat sus pe masina si nu au mai fost acoperite, astfel ca la destinatie le-am recuperat pline de praf. In acest microbuz am avut 3 DJ locali plus soferul, fiecare ascultand alt gen de muzica.

Intr-un final, cu mari emotii, am ajuns si in Ulan Ude. Am ramas in gara pana cand s-a facut ora 6:45, cand ne-am urnit spre statia de unde pleca autobuzul spre Ulaan Baatar. Nu aveam bilet dar Dimitri din Irkutsk ne asigurase ca soferul stie despre ce e vorba si ca va trebui sa-i aratam doar pasapoartele.

Right… soferul nu stia o boaba de engleza, eu ma chinuiam sa-i zic in rusa ca avem bilete, sa verifice, el nimic… o tinea intr-un ca nu avem bilet si ca nu urcam. Pana la urma ne-au lasat sa urcam dupa ce ne-au luat numarul de pasaport ca sa verifice dar tot insistau sa platim.

Din fericire mai erau doi englezi in situatia noastra asa ca era un cor de patru voci care spunea acelasi lucru: avem bilet !. Pana la urma s-au dat niste telefoane si s-a dezlegat misterul. Platisem si aveam bilet asa ca ne-au lasat in pace si au pornit autobuzul.

Ultima zi in Rusia, prima cearta cu niste rusi !