Adevaratul caracter al oamenilor iese la iveala in momentele de criza. Toata lumea stie.
Si de multe ori perioadele gri din viata noastra sunt imbracate in poezie. Adica in asemenea clipe simtim de multe ori nevoia de a folosi un numar impresionant de metafore et alli.
Nu stiu daca exista vreo legatura intre „adevaratele caractere” si „poezie”. Doar ma gandesc cat de graitor este modul in care alegem sa ne exprimam sentimentele.
Calatoream acum cateva zile cu autobuzul. Langa mine erau doi tineri usor suparati pe viata. Sper ca erau doar suparati pe viata si nu ca tipei ii era rau (ceea ce mi s-a parut mie *initial* ), pentru ca in atare caz poate ar fi trebuit sa-i cedez locul meu atat de caldut.
In fine, la un moment dat baiatul, foarte dragastos de altfel, ii sopteste :”O sa fie bine, sa mor eu!”…Un amestec ciudat de replica cu iz hollywoodian si grai rahovian. Daca as fi nitel mai filosoafa si mai treaza, as putea vorbi mult si bine despre importanta limbajului.
De exemplu, la Caragiale este un exponent al motivului nebuniei universale. Si cred ca lui nenea Iancu i-ar fi placut foarte mult autobuzele cu care ma plimb eu.
In aceeasi masina cu tinerii suparati pe viata, calatoreau pasnic si doua tanti, dintre care cel putin una era la fel de suparata pe viata. Din ce am inteles eu, divortase de nene al ei, iar copilul lor ar fi preferat sa stea cu tatene-sau.