A fi stresat, o cerinta la job

Toate studiile facute arata ca nivelul de stres la locul de munca e intr-o continua crestere, indiferent de postul pe care-l ocupi, de la femeia de serviciu la directorul regional. Stresul a devenit o componenta a oricarui job si ce am descoperit de curand e ca nivelul de stres pe care un angajat il arata angajatorului e asociat cu nivelul de implicare al angajatului. Ok, total gresit si tampit pe deasupra. Parerea mea.

Eu sunt o persoana care abordez probleme cu calm, chiar daca uneori pare sa nu existe solutii la problema cu care ma confrunt, dar se pare ca tocmai aceasta atitudine e confundata cu indiferenta. Ciudat. Foarte ciudat.
A te stresa pentru un job e la fel de daunator ca un pachet de tigari pe zi, te toaca si te omoara in fiecare zi, cate putin. Fiecare minut din viata noastra trebuie evaluat, fiecare neuron ars degeaba trebuie recuperat si egoismul individual trebuie apreciat pentru ca acesta te va ajuta sa supravietuiesti (vorbind locuri de munca).

Experienta mea in domeniul muncii e minimala, dar atat cat am dobandit mi-am dat seama, uimitor, ca face parte din viata, adica munca innobileaza omul, not always ma’ friend, not always.
Imi place ceea ce fac, dar in conditiile mele. Over & out.

Imi pare rau

Mi se pare mie sau îl auzim tot mai rar. Scuzele, iertarea sinceră cautată în persoana rănită, toate au dispărut astăzi sau se regăsesc în sintagme artificiale aruncate pe IM: “Noah, sorry”, “Nu am vrut, doar şti” …
Nu mi s-a întâmplat nimic, nu aştept din fericire declaraţii de iertare, dimpotrivă, sunt puţin melancolic. Weekendul trecut, la Copşa, m-am reîntâlnit cu o prietenă avută din clasă a I a până astăzi. Era în vizită, are o familie acum, departe de locul ăsta, în Olanda. Aceiaşi vârstă, însă destine atât de diferite. De ce m-a impresionat, nu ştiu. Probabil mă sperie timpul care trece pe lângă noi, ce lăsăm în urmă?

Anda, de 6 luni mămică, nu reuşesc să văd peste fătuca care a stat atâtea clase lângă mine în bancă, fata de pe crunta navetă pe tren la 6 dimineaţă sau prinţesa în căutare de Făt Frumos. Finalul poveştii ei pare cu happy end, însă doar ea ştie dacă e aşa.

Îmi pare rău de iubirile trecute (nici o legătură cu Anda 🙂 ), de persoanele aruncate pe fereastră în graba mea. Toţi ne grăbim, eu parcă mai mult. De multe ori mă întreb încotro plec, de multe ori răspunsul se lasă aşteptat. De puţine ori mă văd cu o chitară în braţe, tânjesc după gălăgie, liniştea mă-ngrozeşte. E semn de părăsire, de singurătate. Citește în continuare „Imi pare rau”