Lună: martie 2019

Astazi mi s-a reconfirmat un lucru. E mult mai obositor sa stai decat sa muncesti. Sigur, nu e cazul sa exageram. Odihna isi are rostul ei (am aflat asta de curand). Dar a sta nu e intodeauna odihnitor. Ba chiar poate fi foarte obositor. Mai ales daca esti obisnuit sa faci lucruri, sa fii mereu in actiune.

E foarte ciudat sa fii organizator si, apoi, brusc sa fii redus la statutul de invitat. Pare usor sa mergi la un eveniment sau sa apreciezi un proiect din pozitia de outsider. Si probabil ca asa si e. Dar, in acelasi timp, e destul de frustrant. Ai tendinta sa fii foarte critic si te gandesti mereu cum ai face tu daca ai fii in locul lor. Ba, mai mult de atat, iti vine sa iei atitudine, sa schimbi lucruri, sa le faci cum stii tu ca e mai bine. Ceea ce nu e deloc ok. Si atunci te straduiesti sa te abtii si sa-ti amintesti care e rolul tau in peisaj… niciunul. Prin urmare, a nu face nimic presupune un efort deosebit. Si, uite asa, dupa 2 ore de stat degeaba, pleci de la eveniment mai obosit decat daca l-ai fi organizat tu.

Citeam într-un articol (foarte fain) povestea unui indian care a trăit ca și Jamal în Slumdog Millionaire.

Și spune autorul, că e povestea vieții lui, : ”Slum life is a cage. It robs you of confidence in the face of the rich and the advantaged. It steals your pride, deadens your ambition, limits your imagination and psychologically cripples you whenever you step outside the comfort zone of your own neighborhood.”

La noi e cam la fel. Mahalaua, dacă nu e pe stradă, e în sufletele multora dintre noi. Cum altfel ajungem să avem revelion la antenă cu maneliști?

Opiumul săracilor e, de fapt, iluzia vremelnică a puterii, atunci când încalcă regulile, când se bagă în față cu nesimțire, când nu le pasă de cei din jur, doar de interesul lor. Și pe termen scurt le merge, dar pe termen lung ajung să trăiască într-o junglă cu o singură regulă: a lu’ cel mai tare. Ei, că noi ăștialalți ne-am tirat de mult.

Dacă nu ești șmecher, ești fraier. Ăsta e refrenul pe care-l cântă mulți părinți copiilor lor. Vai și-amar.

Ăștia suntem noi. Noi, adică societatea noastră. Noi ne furăm singuri căciula, având grijă, totodată,  să strigăm tare de tot HOOOȚIIIII!!!

Nu te-ai întrebat niciodată, atunci când ai mers în altă țară mai civilizată, de ce e lumea mai calmă? De ce oamenii nu se agită pe stradă? De ce lucrurile merg mai bine?

Merg mai bine pentru că fiecare își vede de treaba lui, încercând s-o facă mai bine. Nu cel mai bine. Ci în limita posibilităților sale, cât mai bine.

Și asta e diferența fundamentală între noi și alții, nu atracțiile turistice, șosele mai late și autostrăzile din belșug. Astea sunt consecințe.

Ești cap de coloană, se face verde la semafor, dar tu ești cu privirea aiurea. Îți dai seama după o secundă, bagă în viteză, pleacă de pe loc, și uite-așa se duc 3 secunde. La următoarea coadă zici Bă ce trafic e în orașul ăsta. Citește în continuare „Hotii de caciuli” →