Istoria asta şi repetitivitatea ei mă scârbesc.
În urmă cu două săptămâni, o profesoară pe care am lăudat-o şi faţă de activitatea căreia am manifestat entuziasm pe aici, se întoarce în preajma băncii mele şi mă atinge cu poşeta. Reacţia:
“Ce faci, îmi umbli în geantă? (de parcă dacă aş fi făcut-o aş fi fost suficient de dobitoc încât să recunosc)
Nu doamnă, mi-aţi atins umărul la întoarcere. Citește în continuare „Sunt un imposibil”
După cum unii dintre voi ştiu, sau au observat, în ultimele zile n-am prea fost de văzut… motivul? Am fost într-o vacanţă în Tenerife. M-am cazat la Hotelul Spitalul Judeţean Galaţi într-o celulă…ăâă asta… cameră superbă. Nici nu vedeai urmele de sânge, puroi sau naiba mai ştie ce altele deşeuri biologice mai erau pe acolo, dacă erai orb. Eh, acu că v-am prins în linia de părţi bune… să adaug, şi iluminarea minunată a celulei pe care o împărţeam acolo cu alţi nefericiţi (am avut ocazia să mă bucur singur de astfel de minuni, da ce rost avea?), care era în mare parte opera unuia dintre colegi, şi a soarelui. Citește în continuare „Concediu”
De fapt nu mă plâng… tastez foarte repede, aşa, ca o izbucnire nervoasă. S-o încep de la un capăt. O zi înainte de plecare, primesc telefon:
“Auzi “văru’” ştii că avem programare la bunici şi eşti “de servici” nu?
Da, ştiu… sunt în birou acum… vorbim acasă, da?
Da, nu-i problemă.”
3 ore mai târziu… Citește în continuare „Iar ma plâng”