snapto's blog

În timp ce în unele părți ale lumii oamenii suferă din cauza foametei, la noi, brandurile și brandurile personale suferă de o constantă foame de like-uri. Cred că în ultimele 30 de zile mi-au poposit ochii pe minim 5 articole cu sfaturi de strâns like-uri pe Facebook, și nu, nu le-am căutat cu lumânarea, așa a fost să fie. Și-am dezvoltat propria mea teorie, că mai nou suntem toți specialiști soușăl midia, da?

Eu, cu al meu impozant și bine dezvoltat brand personal vreau să-mi fidelizez și mai tare adepții, conform teoriei, da? Și să strâng cât mai mulți fani adevărați. Mă urmăriți, da? Că ăsta e momentul meu de glorie și nu puteți rata faza, mai ales că la sfârșit am o cerere specială (nu, nu să-mi dați like, nu ați ghicit nici acuma).

Și să-i fac ceva la ROI. Nu știu ce să-i fac, am pus termenul că dă bine în domeniu și am vrut să știți și voi că eu știu ce-i ăla ROI – Return Of Investment. Deci, dacă vreau eu să fie toți cititorii mei fanatici care mă ascultă până-n pânzele albe și cumpără lac de unghii, cărți și adoptă câini că așa le zic eu, n-ar trebui să cerșesc altceva?

Eh, v-am dat de gândit, right?

Știu că sunteți copii deștepți, dar touși vă zic clar (de fapt, e pentru cei care ajung pe aici din greșeală, căutând organe umane de vânzare și având pretenția să primească rinichiul lui Dostoievski la pachet cu niște know-how de pe blogul ăsta sărac). Dacă nu vreți să îmi citiți:

• teoriile absurde,
• elucubrațiile patetice,
• fanteziile despre cumpărături,
• teoriile despre familie, viață și alte subiecte grele,
• părerile mai puțin autorizate despre cărți,
• postările superficiale și vinovate despre cosmetice, frumusețe, îngrijire și alte treburi femeiești,
• ideile mai mult sau mai puțin geniale,
• poveștile despre prietenii mei (sunt o bârfitoare, ce să zic!),
• advertorialele, rare (că nu suntem la piață) și necesare (că zic părinții că nu-mi dau bani de domeniu și alte fițe),
• amintirile din copilărie,
• chestiile legate de mâncare pe care le-aș putea scrie (da, îmi place să mănânc, guilty!),
• dramele,
• bucuriile,
• secretele publice
• sau divagațiile de orice fel

sunteți liberi să-mi dați unlike. Că așa mi se pare fair. Și la fel de fair mi se pare să mă urmăriți ca să mă criticați, că teoretic ar trebui să-mi asum toate inepțiile înșirate chiar de-am trecut de etapa în care le-am așternut în draft și-am apăsat apoi sfântul Publish.

Teoria mea kovacsiană – liber la unlike la tot, nu vă pierdeți timpul cu chestii care nu vă interesează și nu vă ajută cu nimic!

Recent, ca la școală aliniați am mers cu clasa colegii la medicina muncii, ca să dovedim că suntem apți. 🙂 Și dacă tot eram pe-acolo, am ridicat două degete sus cei care-am vrut analize mai detaliate pe banii firmei. Printre care și eu, că fix analize de sânge planificam, pentru că a mea fostă doctoriță de familie m-a sărit de la toate analizele din lume când a fost cazul, chiar de erau urgente (de Helicobacter Senior) sau pe banii mei.

Așa că acum, ca orice om care vrea să afle mai multe despre sănătatea lui, m-am luat și eu la puricat. Am stat cuminte să mi se ia sânge si după ce totul s-a terminat, am așteptat să se afișeze rezultatele pe net. Cam la fel ca la bac. Evident, în ziua cu rezultatele, eu mi-am uitat foaia cu parola acasă, dar am zis că nu oi leșina eu de curiozitate, că dacă mă țin pe picioare n-o fi nimic grav.

Și seara ajung acasă și mi-amintesc de analize. Intru în sistem, introduc parola și intru. Surprise-surprise! Toate bune și frumoase și una din valori mai mare decât normalul. De PATRU ori.

Și dă-i și sapă. Și sapă. Și sapă. Google, prietenul meu, m-a luminat în cele din urmă. Aveam o boală gravă. Ceva legat de îngroșarea sângelui. Posibil mortală de la un atac de cord subit sau alte chestii simpatice. Dar pentru liniștea mea am aflat că o dată pe lună mi se poate scoate cam un litru de sânge, pentru a se fluidiza ceea ce rămâne. Floare la ureche!

Evident, m-am programat și la doctorița mea de familie, că trebuia să afle femeia că-s pe moarte și era bine să o afle direct de la mine. Și merg cu o moacă de câine spășit, îi întind foaia cu analize (am tras-o la imprimantă sentința, ce credeați?) și aștept confirmarea. Și ea îmi spune zâmbitoare: Ești foarte, foarte alergică. Deci, de ce te-ai panicat?

Deci să vă tot interpretați analizele singuri. NU!

Și aș vrea să scot oamenii din sărite aș face una din următoarele chestii:

• aș țipa în autobuz încontinuu, din momentul în care aș urca și până aș coborî;
• aș repeta un cuvânt încontinuu, indiferent că aș fi întrebat de sănătate sau înjurat eu aș zice același cuvânt și nimic altceva;
• aș alerga încontinuu printre oamenii care au de transportat chestii fragile dintr-un loc în altul;
• aș desena pe pereții din casa mea și din casele altora;
• mi-aș ignora părinții în ceea ce privește toate propozițiile adresate mie care încep cu nu în față;
• aș zice că vreau ceva de mâncare și când ar fi totul gata aș zice că nu mai vreau;
• aș plânge isteric în magazine în fața rafturilor până aș primi tot ce cer;
• aș alega toate mâțele țipând;
• m-aș trânti pe jos când părinții au niște conversații importante cu străinii;
• aș sări în toate bălțile și dacă aș avea parte de atenție m-aș și tăvăli prin ele;
• aș încerca să mă urc pe toți câinii, în fond, ce, ei nu-s niște cai mai mici?;
• aș răsturna băuturile oamenilor din restaurant sau cafenea.

E amuzant, nu? Așa mă amuz și eu câteodată când văd sau aud ce fac copiii. Mai ales pentru că nu-s ai mei și nu prea mă interesează ce se întâmplă înainte sau după porția de entertainment oferită mie ca străină. 😀

Ce-i fair și ce nu… decide fiecare când și-l crește pe al lui.

Dar să o luăm step by step:

muncă = activitate fizică sau intelectuală îndreptată spre a crea bunuri materiale și spirituale, conform Dexonline

sclavie = desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație și ce nu dispun de drepturi asupra propriei persoane, conform Wikipedia

Ăăăăă, știu că sunteți copii deștepți, deci bănuiesc că v-ați prins deja unde bat. Nu prea e OK să ne plângem că suntem sclavi pe plantație, right?

sclavie-moderna-mit-realitate

Eu am avut și joburi nașpa. Unul chiar oribil (ăla) și tot timpul m-am plâns că vai, săraca de mine, cât sufăr! Dar, oh, wait – puteam să îmi dau demisia? Da! Puteam să mă-njur cu șeful și să plec val-vârtej? Da! Puteam să nu mai apar brusc la job? Da! Și de ce nu am făcut asta, o să vă întrebați? Păi, pentru că ai mei n-au crescut banii în copaci și eu nu am vrut să fiu o povară pentru ei, am vrut să îmi fac singură bani de țoale, ieșiri, parfum sau bilete la film, că așa mi se părea fair de pe la 17 ani încolo.

Așa că am învățat, am tăcut și am înghițit tot ce nu mi-a plăcut ca să-mi fac singură banii de buzunar. Și-am mai mers acasă și am mai și bocit, că-s tratată urât, că n-am timp să mânc, că fac ore suplimentare neplătite și altele. Totuși nu mi-am dat demisia. Dar puteam să fac asta, era alegerea mea. Și am lucrat ca să am ce îmi doresc, indiferent că suma de bani pe care o primeam la final de lună era corectă sau nu sau că șeful avea o atitudine etică sau nu. În mare, era acoperit de lege și pentru ce nu era acoperit eu am fost fraieră că n-am acționat legal, dar asta e.

Credeți voi că sclavii munceau ca să aibă bani de mers la Cinema City? Sau ca să își cumpere o pereche de balerini roșii? Sau ca să își ia a 87-a pereche de cercei? Nu. Munceau ca să nu fie uciși și ca să primească niște resturi de la masa stăpânilor. Ca să îi îmbogățească pe ei. Erau considerați inferiori și erau tratați ca o subspecie care nu merită nimic. Erau capturați, vânduți, folosiți. Nu simțeau gustul alegerilor pentru că nu exista așa ceva pentru ei.

Așa că hai să fim realiști și să nu ne mai numim sclavi moderni pentru că facem ore suplimentare să avem bani de vizitat nu una, ci două capitale europene pe an. Avem luxul de a face alegeri, unul pe care mulți nu l-au avut și nici nu îl visau măcar (și unii nu-l au nici în ziua de azi, dar nu suntem noi ăia).

Că tot am vorbit de prejudecăți și tipare săptămâna asta, nu pot să nu continui pe aceaași linie. De fapt, nu a fost cu intenție, așa a ieșit după ce am fost martora unor discuții între niște cunoștințe de vârsta mea.

Și ochi dați peste cap și mirări și oftări și bătut din picioare și din gene și râs pe sub mustâți pentru ce? Ia deduceți voi din următoarele citate din mari clasici în viață:

”Noi anul ăsta mergem la Praga și la Lisabona, că doar n-om merge în Grecia!”

”Noi zburăm la Berlin.”

”Vai dragă, dar la Paris nu mergeți???”

”Și ziceți că nu ați fost încă la Barcelona? Dar ce așteptați?!”

”Vă zic, nu se poate să nu mergeți la Nisa, e destinația ideală!”

”Acuma trebuie mers în capitalele europene, anul ăsta, acuma se vizitează astea!”

Și-așa mi-am dat seama că apocalipsa vine totuși, altfel nu-mi explic de ce cred unii că intră zilele-n sac și e tragic că nu ai bani de Paris acuma. Sau că nu mergi anul ăsta să vezi schimbul de gărzi de la Londra. Sau că bronzul va fi din Retezat și nu din Bora-Bora.

De când vrem așa de mult și așa de repede? Avem toată viața la dispoziție să o trăim și să ne-o construim cum vrem. Chiar nu cred că-i nevoie să ne dăm peste cap și să facem 3 credite ca să mergem la Mamaia și nu la Moneasa.

Foarte bine dacă ne permitem să vedem lumea! Nimic mai frumos! Dar asta nu ne dă dreptul să râdem de cei care nu își permit și-și planifică vacanțele în anumite limite financiare.

Pentru că, să nu mă-nțelegeți greșit, eu nu-s anti-călătorii (ba chiar visez la cât mai multe), eu îs contra unei asemenea atitudini (de care povesteam mai sus). Culmea, viața chiar nu se termină dacă nu vedem în 2 ani Madridul, New-York-ul, Florența și Sydney-ul.

Ultima carte pe care am reușit să o dau gata este ”Șoseaua Cățelu 42” de Alina Nedelea. Până să ajung să pun mâna pe ea am citit o grămadă de review-uri online, mai ales că rar dau de un autor român tânăr care să prindă așa rapid la public. Deci, eram curioasă.

Deși nu-s eu cea mai pudică din univers și am și auzit destul de multe (tocmai că nu-s pudică și oamenii țin morțiș să-mi povestească de toate știind că nu o să leșin), povestea Alinei m-a șocat și m-a și întristat. Nu-i doresc nimănui să treacă prin ceea ce a trecut ea.

Într-o scurtă perioadă de timp a aflat că mama ei nu e de fapt mama ei, tatăl ei care nu era de fapt tatăl ei a respins-o, cei din jurul ei au profitat de ea, soțul ei a tratat-o urât. Deși nu e o carte greu de citit, e o carte care lasă urme, greu de uitat.

Cel mai mult mi-a plăcut finalul, pozitiv și la propriu și la figurat

În naivitatea mea, cunoscută de apropiați drept prostie crasă, credeam că peer pressure dispare după pubertate. Credeam că undeva, cândva, după ce trecem măcar de amărâtul ăla de majorat pentru care toți ne zbatem (nu știți câte circuri au fost la mine-n familie, că doar vroiam să-l facem memorabil) începem să adunăm de-a lungul anilor măcar un pic de înțelepciune. Credeam că renunțăm să arătăm cu degetul și să râdem de alții. Eram sigură că trecerea timpului ne forțează să ne maturizăm măcar un pic.

Well, recent am descoperit că NU. Mai bullied îmi lipsește să fiu la 25 de ani (împliniți) și o să am tabloul complet de copii care aruncă cu bulgări de pământ unu-n altul chiar în viața mea.

Și nu pot să nu mă-ntreb cum am putut să fiu atâta de credulă încât să nu-mi dau seama că mai toate principiile mor în fața banilor? Cum am putut să fiu așa naivă încât să nu-mi dau seama că banii finanțează chiar și legături sufletești și că repară multe răni urâte și șterg din amintiri multe Eu nu o să fiu așa niciodată! rostite plângând cu sughițuri? Cum naiba nu m-am prins că întotdeauna cel care oferă mai mult câștigă și cel care primește adoptă toate obiceiurile primului?

Tocmai am reușit să citesc Uibesc, cartea lui Iv cel Naiv. Îmi plăcea și până acum Iv, dar nu l-am urmărit așa atentă. De-acum o să o fac. Poate fac cumva să am și Versez, că prea mi-a plăcut Uibesc. Am citit cartea cap-coadă și nu știu dacă de acolo mi se trage sau nu dar am început să-mi pun întrebări.

Oare câte posibile suflete-pereche avem în lume?

Oare câți potențiali cei mai buni prieteni respiră pe alte continente fără șansa de a ne întâlni vreodată?

Oare ce procent se alătură probabilității de a ne fi născut într-un cu totul alt loc, într-un alt colț de lume?

Oare câți dintre noi realizăm că viața trece pe lângă noi și petrecem cu niște străini mai mult timp decât cu cei pe care îi iubim?

Oare câți dintre noi își permit să lase tot în urmă și să plece în căutarea unei (posibile) himere?

Oare câte potențiale povești există-n noi?

Și câte posibile alte destine?

Nu știu ce-i cu filosofia asta la mine. Poezia m-a făcut să visez și întreg conceptul cărții m-a împins să desenez semne de întrebare la nelămuriri la care nu știu dacă vreau vreodată să primesc răspuns.

Ignorance really is bliss.

Cine o deține? Ăla eu, ăla eu, nimeni?

Bine, hai că scriu eu niște sfaturi folositoare, că poate-poate le-oi și aplica! De fapt și de drept, probabil nu o să fac asta și înainte să plec în vacanță o să îmi alimentez și mai abitir dorința secretă de a inventa zâna bagajelor!

Deci, sfaturi de făcut bagaje, da?

• Fă o listă clară cu ce îți iei la tine. Scrie lizibil și frumos și bifează ce ai pus deja în bagaj. Păstreaz-o ca să verifici la întoarcere. Cum fac eu de obicei? Scriu cu picioarele, măzgălesc peste și arunc lista pe undeva. Apoi găsesc ghemotocul, îl desfac și la întoarcere, în cel mai bun caz mai fac steluțe or something undeva… unde am loc.
• Împachetează toate hainele frumos și pune-le în așa fel încât să câștigi spațiu. La întoarcere încearcă să le rearanjezi la fel de bine chiar dacă unele sunt în pungi de haine murdare. Cum e realitatea la mine? La dus ca la dus, dar la întoarcere le arunc pe toate-n troller și-n cel mai rău caz mă așez pe el ca să îl conving să se închidă.
• Tot ce nu ai nevoie la îndemână merge în bagajul mare, restul în geantă/rucsac: acte, niște șervețele, portofel. La mine: bagajul mare plin ochi, geanta plină ochi, tâmpenii peste tot. Dacă am neoie de portofel… well, sap!
• Nu căra chestii mari după tine. Cumpără recipiente mici și pune acolo ce ai nevoie. Eu: iau ditamai șamponul la mine în caz că-mi petrec vacanța într-o continuă spălare pe cap.
• Puneți o etichetă pe bagaj dacă vrei să-l recunoști rapid printre altele. Eu am niște etichete destul de mari cu Snapto și un 🙂 pe trollere.
• Nu-ți căra zece mii de perechi de pantofi. Nu are rost să cari o grămadă de chestii. Ia ce știi că ai comod, mai ales dacă ai mult de mers pe jos. Zilele trecute am plecat cu baleri în picioare și încă două perechi de papuci după mine. O idioțenie.

Urăsc să merg cu trenul. Absolut urăsc asta. Și merg doar când îs ultra-extra-mega nevoită. Vineri am fost. Așa că m-am interesat din timp de ce tren voi avea nevoie, la ce oră e, cât durează drumul, detalii din-astea. Și m-am pregătit psihic.

Și m-am dus la gară cu vreo 40 de minute înainte de plecarea trenului ca să-mi iau bilet și să fiu sigură că prind/nimeresc trenul. Că deh, născută, crescută și facultată în Timișoara, n-am avut timp de prea multe plimbări prin patrie cu acest mijloc de transport minunat. Și la ghișeu am avut o mare supriză. Deși înaintea mea era o singură persoană, doamna aveaaaaaaaaaaaa tiiiiiiiimppppppppppp. Că să mă-nțeleeeeeeeeegețțțțțțți că nuuuuuuuuuuu se grăbeaaaaaaaaaaaaaa niiiiiiiiciundeeeeeeeeeeeeeeeee. Și după ce am așteptat aproape 15 (!!!) minute ca să-mi vină rândul și mi-am făcut 1000 de scenarii apocaliptice în cap că pierd trenul meu, am început să dialogăm.

Să ne-nțelegem, eu am un ritm destul de rapid de a vorbi, dar tanti avea tiiiiiiiiiiiiiiiimp:

– Bunăăăăăăăăă ziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuaaaaaaaaaaaaaaa. Ce dorrrriiiiiiiiiiiiiiiiiiiți?

– Un bilet pentru trenul de 15:50 la Oradea și unul pentru duminică la 17:10 Oradea – Timișoara Nord.

– Aaaaaaaaaaaaaaah, da… Știți ce trenuri sunt aaaaaaaaaaaaaastea?

– Numerele lor?

– Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

– Păi nu. Că știu orele.

– Bineeeeeeeeeeeeee, nu-i probemăăăăăăăă. (Zâmbet.) Staaaaaaați, caut.

– Stau. (Deja aveam rădăcini așa că 30 de secunde în plus erau deja irelevante.)

– Da…. Sssssssssssssssssuuuuuuuuunt trenurile.

– Știu. Dați-mi biletul.

– Știiiiiiiiiți că vă pooooooooooot da reducere?

– Dați-mi.

– Zeeeeeeeeeeeeeeeeeeeece la sutăăăăăăăăăăăăăăăăăăă.

– Aham.

– Că știiiiiiiiiiiți, trenul de duminicccccccccccccă e geamănulllllll celui cu care mergeți acumaaaaaaaaaaaaa. Hahahahahaha.

– Ok. (Straight face.)

…

Și toată conversația a continuat și a durat cam 7 minute (chestii care le puteam vorbi REPEDE în maxim 40 de secunde) pentru niște porcării de bilete la niște mizerii de trenuri pentru care i-am dat pe tavă informațiile. Că ea vorbea raaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaar. Și avea tiiiiiiiiiiiiiiiimp.