Sfânta treime a machiajului minimal

Eu nu prea mă machiez. Cei (cele) din jurul meu zic că eu nu mă machiez deloc, eu zic că ba da, așa un pic. Pentru că am și eu 3 produse pe care le folosesc atunci când (nu) mă machiez:

  • rimel;
  • blush;
  • balsam/ruj/gloss.

Eu dacă am de ales între a dormi și a mă machia, well… cred că ați ghicit ce aleg, nu?

De asta m-a amuzat reclama de mai jos, pentru că mă identific cu tipa, care e și ea un fel de Speedy Gonzales.

Deci zic eu că-i destul de mișto că nu se promovează gagici cu machiaj super încărcat, ci fete naturale, care se evidențiază prin acel ceva.

Probabil nu-i toată lumea de acord cu mine și n-aș vrea să leșine vreo bloggeriță de beauty (deși nu-s sigură că mă citește vreuna, dar eu zic că pentru toată-ziua-bună-ziua un machiaj de 5 minute e ideal. Nu se întinde urât, nu curge și scoate în evidență frumos trăsăturile.

Iar eu, vara mai ales (și toamna, iarna ȘI primăvara), mă simt cel mai bine machiată simplu. Știu că toate-s la locul lor, că tenul meu arată bine, pentru că e îngrijit și că oricum arăt mai odihnită și am ochi mai frumoși dacă dorm 60 de minute în loc să mă machiez în alea 60 minute.

Deci, fetelor, mai multă atenție sfintei treimi a machiajului (rimel/blush/balsam de buze), odihnei și îngrijirii.Cred că nu există truc mai bun pentru piele frumoasă și pentru încredere.

Despre nimic și de toate

Știți cum e și cu Seinfeld, serialul ăla despre nimic?

Așa și cu mine. S-au adunat o grămadă de chestii de care vreau să povestesc, începând de la machiaj, terminând cu Garfield, pisoiul musafir, despre cum am revenit la a scrie de pe laptop și multe, multe altele.

Și eu, care credeam că nu voi scrie niciodată o postare despre cum vroiam să scriu altă postare interesantă, o fac. Mea culpa. Am fost destul de ocupată în ultimele zile și am ajuns să mă ocup de blog mai greu, mai ales că fără laptop mi-e peste mână.

Pe deasupra, am și reușit să-mi șterg agenda telefonică. Aproape toate contactele. Mi-au rămas 13. Nici măcar numărul mamei mele nu l-am avut, ca să o sun de dimineață de ziua ei. Și tot de ziua ei, nu și-a primit cadoul nici acum, pentru că e într-un colet care se pare că nu știe drumul spre Timișoara.

Mai un pic și vă zic de aventura Garfieldiană, cu cel mai frumos pisoi. Și de alte chestii faine, unele de cumpărat, altele nu (dragostea de pisică-i gratis!).

Până atunci, și eu ca persoana care a gândit propoziția din poză: WTF?

P.S. Măcar îs cu 8 cărți înainte în reading challenge, lăuda-m-aș!

Copil mic şi sensibil?

Aka ce fac părinţii un bebeluş care e speriat din fire şi plânge din orice. 3 idei inspirate de o mămică lipsită de idei sau empatie.

Se dă: un bebeluş timid, sperios, sensibil, care plânge din aproape orice şi nu ştie să stea decât cu mama lui şi o mamă care doreşte să repare situaţia (cu tatăl care n-are timp de prostii şi zice da la orice propune mama, fără să ciulească urechile).

Poate o să vă amuzaţi, dar 90% din ce scriu de suprapune cu realitatea. Deci, ce fac părinţii cu bebeluşul?

1. Îl duc la biserică. Un loc înghesuit, cu mirosuri multe, cu babe trăgătoare de obraji pufoşi şi cu bărbaţi cu voci severe care cântă încontinuu.

Rezultat: bebele plânge cât ţine slujba, mama transpiră şi se umple de nervi şi babele zic că-i posedat după ce l-au ascultat urlând toată slujba.

2. Îl duc în Grecia, să aibă şi el vacanţă în străinătate. Cu autocarul, doar 20 de ore pe drum. 50 de oameni noi, înghesuială, mirosuri, plictiseală. Urlă 75% din drum copilul, 25% părinţii când se ceartă. Ceilalţi turişti vor să îi dea pe părinţi jos şi să-i lase într-o pădure şi să pună bandă izolatoare pe gura copilului. Noroc că nu e legal. Pentru ambele tabere.

Rezultat: un concediu ratat, un bebe care a urlat aproape non-stop, părinţi care se întorc frustraţi şi zeci de turişti nemulţumiţi.

3. Îl ţin doar între adulţi. Să se obişnuiască cu oamenii. În plus, copiii mici îs răi şi-l pocnesc şi-i iau jucăriile. O să aibă timp de copii când începe şcoala.

Rezultat: bebeluşul urlă cât îl ţin plămânii când se vede între alţii de aceiaşi mărime ca el.

După ore întregi de auzit copil mic şi urlător în bloc (o săptămână în vizită la o mătuşă pe care evident nu cunoaşte şi e speriat…!) nu mai am nervi şi nu mă mai mir când îi văd pe părinţi că-şi aruncă priviri urâte şi latră unul la altul. Până la următoarea revedere (şi stat la o poveste) cu ei, le doresc multă răbdare, deşi nu cred că citesc aici.

Comerciantul român şi banii

Românii nu ştiu să aprecieze valoarea banilor, asta mi-e clar. La cumpărături, fie mă trezesc că vor să mi-i ia cu forţa, fie că nu vor să mi-i ia deloc. Să vă povestesc două faze, ambele întâmplate în mai puţin de o săptămână.

Faza 1 – Vrei, nu vrei, plăteşti!

Merg să-mi iau bilete de tramvai, 4 la 2 lei bucata. Dau o bancnotă de 10 lei, aştept biletele şi banii. Tanti îmi întinde 4 bilete şi o moacă acră. Mă uit la ele, bilete de express, la 2,5 lei bucata.

– Bilete de tramvai vreau, vă rog.

– Dar îs bune şi astea.

– Dar eu vreau bilete de tramvai.

– Dar poţi să le faci şi în tramvai.

– Nu. Vreau bilete de tramvai cu 2 lei bucata. Aveţi sau nu?

– Nu.

– Bun, atunci daţi-mi banii înapoi, că nu arunc 2 lei aiurea că nu aveţi ce-mi trebuie mie.

S-a ofticat. Numai bine, ştiu să nu mai calc pe la ea, că-i nesimţită şi-şi permite cam multe pe banii mei. Nu e vorba de sumă, ci de principiu. Urât obicei.

Faza 2 – Dacă vrei să plăteşti, mai şi munceşti.

Mi se strică încărcătorul de la laptop, relativ proaspăt ieşit din garanţie. Dau pe Facebook, dau pe Twitter, n-are nimeni să-mi vândă unul. Îmi zice o prietenă să merg în Flavia, că găsesc acolo (Flavia e piaţa noastră de… de toate, de la parfumuri furate de dincolo până la chiloţi purtaţi). Mă duc în Flavia, găsesc 4 oameni cu încărcătoare de la laptop. Din 4, unul nu avea ce-mi trebuia mie iar cu ceilalţi am avut următorul dialog, mai mult sau mai puţin identic.

– Încărcător pentru laptop HP Compaq nx6310 aveţi?

– Nu ştiu.

– …?

– Caută!!!

– Poftim?

– Caută că eu nu ştiu la ce-s bune astea.

– Eu să plătesc şi să şi caut în grămadă? Păi şi dacă nu mă pricep, nu pot să cumpăr.

– Păi caută că-s multe, de unde să ştiu eu?

– Nu mă pricep. Eu am vrut să vă dau banii, dar dacă nu ştiţi să vă vindeţi marfa…

Una a şi stricat după mine că-s o putoare albă or something că nu vreau să caut. Vă las să-i ghiciţi etnia din moment ce a ţinut să specifice culoarea pielii mele. 😀

Acuma-s conştientă şi eu că într-o piaţă de vechituri nu-s toţi profesori, dar nici nu ştiu cum să facă să-şi vândă marfa. Puteau să ceară să vadă încărcătorul meu cum arată, să mă ajute să caut, etc. Dar nu… era mai uşor de stat cu mâinile-n sân.

Săracul de tine…

Eu și prietenul meu suntem de ceva timp împreună. De peste 5 ani, ca să fiu mai exactă. Și în pură tradiție românească, toată lumea ne întreabă când mă face femeie serioasă mă ia de nevastă ne căsătorim. Și răspunsul nostru e tot timpul extrem de grațios: Vlafheio rfwehru8ey hfuweyhfuer fhueryterytre!!! cu continuarea Și ce ziceați că este de mâncare? dacă suntem la rude sau Și fiica/ fiul/ nepoata/ vecinul dumneavoastră când face nunta? dacă suntem la cunoștințe.

Evident, subiecții se prind la un moment dat de schimbarea bruscă a cursului discuției și revin… ”Și când ziceați că e, hmmm, evenimentul?” Și atunci mai batem câmpii cu din-alea de le știți și voi – avem timp, suntem tineri, nu ne grăbim, să ne cunoaștem (deși ne-am cunoscut deja 😀 ) etc.

Și cei cu care dialogăm concluzionează că va fi o nuntă. Și urmează INVARIABIL două reacții, în aceiași ordine de fiecare dată.

Prima, către Alex (întotdeauna către el!): ”Săracul de tine… ai pus-o!”, cu variantele ”Gata, îți pui lanțul la gât?” și ”Acuși te nenorocești și tu, la toți ne vine rândul!”.

A doua (către amândoi): ”Deci jucăm la nuntă!”, cu variantele ”Ooooooo, păi să ne ziceți când e evenimentul!” și ”Să ne anunțați din timp, ca să strângem banii.”

Dar cel mai mult îmi plac dialogurile noastre, pe care le avem când rămânem singuri și care vin ca o continuare a reacțiilor de mai sus: Dacă vă invităm, muahahahahahahahaahahahah! >:)

Tata, televizorul cel nou și vara sportivă

Nu cred că v-am povestit ce fac ai mei de când am pus piciorul afară din casă. Investiții, asta fac! Azi un cuptor cu microunde, mâine o zugrăveală nouă, poimâine un televizor nou. Cred că e LCD tv-ul sau ce o fi (eu și tehnologia 😀 ), în orice caz, e mare și are ecran plat. Numa’ bine, cu prima ocazie cu care fiică-sa (adică moi) s-a dus la el, el i-a făcut un scurt tur. Să vadă fiică-sa noul cuptor cu microunde, zugrăveala și bineînțeles televizorul.

”Are o imagine, nu-ți vine să crezi!” (Mi-a venit să cred.)

Și (revenind la persoana I că așa e normal) timp de minim 60 de minute m-a ținut lipită de el pe canapea, să mă treacă prin TOATE canalele de sport.

”Tu-ți dai seama cum văd eu meciurile vara asta??? Și olimpiada! Tu-ți dai seama?!?!” Partea cea tare e că mă sună chiar ȘI maică-mea să merg să văd meciuri pe la ei, deși eu nu-s a’ mai mare sportivă în viață. Cred că ea s-a gândit că dacă tot nu are ce-i face vara asta, măcar să i se alăture.

Așa că e răsfățat de cele două femei din viața lui. Pe deasupra, pentru ziua lui îi luăm cosmeticale de la Championship Collection, făcute special pentru pasionații de sport, chiar dacă ”marii sportivi” transpiră pe teren sau în fața televizorului, ca tata 😀 . Iar dacă toți îs fani geluri de duș și alte smacuri masculine, ca el, nu o să o ducă chiar rău Avon (tata-i fan, are și gentuță de cosmetice și o ține în baie!). Evident, tot datorită lui stau bine și cei care produc ziare sportive și orice minuni legate de evenimentele din vara 2012. Pentru că el nu se dă înapoi de la a-și alimenta pasiunea. Sper numai că vânzătorii de reviste și alte produse personalizate cu treburi din sport înțeleg mai multe ca mine din ce povestește el.

Eu vara asta presimt că o să sfârșesc în mai multe seri cu ochii în televizor la ai mei, dacă tot își promovează fără rușine gadgetul nou sub nasul meu! Măcar Olimpiada să o văd HD, nu? 🙂

”Că voi nu aveți televizor și îi păcat să ratezi!” dixit.

”Nono” de Renata Carageani

De când am văzut coperta de la ”Nono” și am citit descrierea de câteva cuvinte de pe site-ul All, mi-am dorit cartea. Și m-am rugat de Loredana de la All să mi-o trimită și miiiiiiiiiiieeeeeeeeeeeeee. Da, cam pe tonul ăsta de copil răzvrătit. Bine, trebuie să recunosc că dorința de a citi ”Nono” mi-a fost inspirată și de ursul meu de pluș Miki, care a dat numele pisicii mele Miki (stăteam prost cu imaginația la 13 ani!).

Și am primit-o. Și când am deschis-o (cartea), m-a cucerit. Pentru că Nono nu e orice urs de pluș, ci unul absolut special (asta pe lângă faptul că e blogger, da?). Nono e ursul ăla care simți că te trimite înapoi în copilărie și în același timp te face să vezi lucrurile cu ochi de adult. Pentru că Nono are suflet. Are și ochelari, dar are și un suflet mare care se bucură și care suferă. Nono are viață! Am citit povestea lui dintr-o răsuflare și mi-am imaginat filmul. L-am văzut prin ochii ochelarii mei, așa cum și Nono vede viața prin ochelarii lui fără lentile.

sursă foto

Dar să nu mai bat câmpii, vă dau minim 3 motive pentru a citi cartea asta:

1. E înduioșătoare! Nu știu dacă doamna Carageani a vrut să stârnească așa un sentiment, dar pe mine m-a înduioșat. E o carte care mie mi-ar fi plăcut să o citesc în copilărie și aș fi iubit-o și atunci, dar o iubesc și acum, la 24 de ani.

2. E altfel. Nu e de scos ochii la copii, gen ”O să ajungi ca fata babei!”. Nono e un drăguț și un gentil, iar celelalte personaje nu sunt rele, poate cel mult puțin răutăcioase și prostuțe (ahhh, nu vreau să dau din casă!).

3. E scrisă de o scriitoare româncă. Contemporană. Care, sper eu, nu se va opri aici. De fapt, eu sper că și ”Nono” e doar începutul poveștii ursului ochelarist.

Și câteva citate din carte, de poftă:

”… am nimerit cu urechea sub pieptul lui. (…) făceam ce făceam și mă așezam în așa fel încât să îi ascult inima. Nu știu dacă ați cunoscut vreodată senzația asta. E extraordinar să te afli atât de aproape de inima cuiva. E ca și cum ai fi și tu viu.”

”Pisicile sunt cele mai îngâmfate făpturi. Nu-s capabile să-ți povestească ceva fără să se laude.”

”… adevărații stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorințele.”

”Sunt cinci mirosuri de bază: al nopții, al zilei, al fricii, al iubirii și-al mâncării.”

Dacă o să citiți povestea lui Nono, a prietenului lui (un cățel al cărui nume trebuie dedus din carte) și a Astei, o să înțelegeți de ce insist eu pe o continuare… 😉

Stay tuned, în câteva ore urmează un interviu cu doamna Renata Carageani. Nu m-am putut abține și cu ajutorul celor de la All am pus întrebări (a vrut să se facă jurnalistă fata lu’ mama!).

Muzică, nu zgomot

Cred că după ultima postare, face sens de ce blogul se numea inițial ”Locul în care îmi vărs inepțiile”.

Well, astăzi las prosteala de o parte și vă povestesc de 5 melodii pe care aș putea să le ascult aproape non-stop 🙂 . Și-s curioasă dacă voi aveți așa o listă de melodii iubite! Și-s curioasă și de ce le iubiți! (Multă curiozitate pe aici, știu!)

Le iau în ordine aleatorie că nu m-aș putea hotărî nicicum dacă ar trebui să fac un top. Dați click pe ele ca să le și ascultați și să le vedeți clipurile originale. 😉

Liquido – Narcotic

O iubesc pentru că îmi aduce aminte de liceu, de lipsa de griji de atunci și de chefurile la care dansam fără nicio grijă, fără să mă gândesc dacă mi s-a dus fondul de ten sau dacă o șuviță îmi stă prea șui. Nu că acuma aș da mare atenție chestiilor de genul ăsta când îs în largul meu, dar… anii au adus schimbări.

Ce nu știam: că trupa e formată din nemți și că a lansat cântecul în 1997.

Queen – Don’t stop me now

Deși ascult Queen since forever, pata mi s-a pus pe cântecul ăsta acum câțiva ani dintr-un motiv oarecum macabru. Pe Discovery era un documentar cu un băiat care avea o boală rară, dar totuși încerca să trăiască normal, pe cât putea. Știa că va muri și înainte de asta și-a personalizat sicriul și i-a rugat pe ai lui să pună cântecul ăsta la înmormântare.

Ce nu știam: că Freddie Mercury a compus cântecul în 1978, pe când se afla în Franța, în orașul Berre-les-Alpes diiiiiiiiiiiiiiiiiin… Provence!!!

Bon Jovi – It’s my life

Iubesc cântecul ăsta! Îmi dă chef de viață! Am impresia că îl știu dintotdeauna și nu cred că o să mă satur vreodată de el.

Ce nu știam: Jon Bon Jovi și Richie Sambora s-au certat din cauza versului unde se face referire la Frank Sinatra (”Like Frankie said, I did it My Way”). Jon Bon Jovi a inclus versul pentru că Sinatra e modelul lui în viață, dar Sambora i-a zis că nimănui nu-i pasă de Frank Sinatra în afară de el.

Aerosmith – Love in an elevator

Pe vremea când aveam telefon mult mai deștept ca acum, aveam melodia asta ca ton de apel când mă suna Alex. Îmi place la nebunie. Mă umple de energie. Și deși telefonul s-a dus de mult timp (de la etajul I dacă sunteți curioși 😀 ), melodia a rămas.

Ce nu știam: Steven Tyler susține că inspirația melodiei i-a venit de la o partidă de sex din liftul unui hotel. Colegii lui de trupă zic altceva. 🙂 )

James Blunt – Goodbye my lover

Știu că-i tristă melodia asta, dar nu m-am putut abține. Are niște versuri atât de simple și atât de profunde (zic eu!): ”You touched my heart, you touched my soul. You changed my life and all my goals.”, ”I’ve kissed your lips and held your hand. Shared your dreams and shared your bed. I know you well, I know your smell. I’ve been addicted to you.”, ”I’d be the father of your child. I’d spend a lifetime with you.” Au scris tastele fără mine, sper să nu provoc depresii!

Ce nu știam: ăsta e cântecul cel mai solicitat la înmormântări, conform site-ului unei baze de date cu oameni decedați. Creepy.

Acum voi!

Primul meu album de manele

Te-am făcut să dai click, acuma citește ca să vezi cum să-ți îndeplinești cele mai ascunse vise!

Vrei să fii creativ? Vrei să-ți încânți vecinii cu creațiile tale? Vrei să devii faimos? Vrei să știe toată lumea totul despre tine fără să abuzezi de social media? (Nu-i bai dacă nu știi ce-i aia social media, citește mai departe.)

Scoate un album de manele! Ce aștepți?

Inspirația e în lucrurile de lângă tine. De exemplu, ai pe masă un borcan cu castraveți murați. Trebuie să te gândești la o metaforă prin care să-ți expui principiile tale de viață prin prisma borcanului de castraveți.

Cum ar fi, să zici:

Am un borcan de castraveți/ Dau peste nas la nătăfleți/ Am murat tot borcanul/ Ca să-mi moară tot dușmanul.

Dacă n-ai castraveți nu-i bai. Sigur ai o vecină bună:

Am o vecinică bună/ Și se face că-i nebună/ Eu și cu golanii mei/ N-avem noroc la femei.

Dar să nu uităm tema centrală a tuturor albumelor de manele: ză parai!!!

Eu îs plin de bani/ Dar am și dușmani/ Femeile trage la mine/ Că îs boss de boss și-i bine.

Și copii, întotdeauna o mândrie a familie, indiferent că-s derbedei sau bișnițari:

Eu și cu copiii mei/ Ne luptăm ca niște zmei/ Și-aruncăm mereu cu banu’/ Să se oftice milițianu’.

Tematici sunt, dar să nu uiți că cele mai importante sunt tot cele legate de valori spirituale (familia, adică nevasta, amanta și copiii) și financiare (banii, dolăreii, euroii, paraii, cum vrei tu). Important e să ai voce (adică nu se poate dacă ești mut, în rest merge oricum, că ești unikat) și un jmeker care să te promovează pe iutube și pe facibuci cu poze făcute artistic în peint.

P.S. După ce o să dai de bani și faimă aștept un mulțumesc. Practic, ți-am scris un album PĂ DĂGRATIS în ultimele 5 minute (15 dacă citești pe silabe).

Instrucțiuni de folosire a bebelușului

După ziua de duminică, cred cu convingere că fiecare bebeluș ajuns pe lume ar trebui să fie însoțit de un manual de mărimea unui DEX. Pe cuvântul meu, în momentul ăsta pot asocia un toddler, adică pruncul ăla de care zic englejii că are între 1 și 4 ani (dacă vreți, în românește putem să-i zicem și preșcolar, pregrădinițist, prestudent, pre-ce-vreți-voi) cu două situații –  un călător care se străduiește să nu depășească limita de bagaj la avion  și o pițioancă căutându-și rochie de ieșit pă Bamboo.

De ce? Să vă povestesc! Duminică, am participat și eu ca tot omul la un grătar unde în afară de adulți maturi și responsabili care nu beau și nu fumează au fost și două pisici și un copil. Pisicile ca pisicile, au venit însoțite de câte de plic de Whiscas pe cap de felină, dar la venirea pruncului, s-a umplut curtea cât ai zice bebe. Tandra mămică a vărsat sacul cu jucării adus în onoarea bundle of joy-ului și eu am rămas șocată.

Cu prietenul meu împreună, nu singură că eram prea transfigurată ca să gândesc și neuronul meu blond era amețit de la fumul de grătare, am concluzionat că dacă la atotputernicul Wizz te prezinți cu un bagaj de mai puțin de 32 de kile răsufli ușurat, dar dacă pentru bucuria familiei nu vii cu un troller de minim 32 în vizită, ai cam pus-o!

Mămica, cred că văzându-mi șocul și citindu-mi lipsa de instinct matern în priviri, mi-a explicat. Ea a pregătit un rucsac de jucării, dar comoara, la vederea atâtor puține resurse de joacă pe meleaguri străine (adică la două străzi de casă), s-a panicat și a dublat.

Evident, la fața locului, îngerașul mi-a trântit aproximativ 43756,37847 de jucării în brațe când i-am propus să aducă una să ne jucăm. După ce m-a cadorisit, s-a gândit că mă descurc și a plecat să fugărească rațele.

Cum care rațe? Alea care se ascundeau de pisici. La ele acasă, după arborii de tuya, știți voi care tuya.