snapto's blog

Adică mi-am luat blugi evazați.

Fiindcă sunteți aici cititori dintr-un milion de categorii de vârste, n-am să vă întreb dacă ați prins perioada în care se purtau pantalonii trapeji, că n-are rost. Eu eram prin gimnaziu când a (re)apărut nebunia pantalonilor evazați și trebuie să recunosc că pe mine m-a prins microbul mai ceva decât febra tifoidă pe turiștii care se plimbă nevaccinați prin Africa.

Cum eram încă departe de a-mi câștiga banii, la fel ca și alte fete de vârsta mea, am improvizat și mergeam cu pantalonii normali la croitori, unde erau tunați cu denim, ce se găsea pe acolo, ca să devină largi de la genunchi în jos. Evident, arătau ca un puzzle nereușit, dar eram așa de mândră de ei de nu vă pot explica.

Doar că moda pantalonilor evazați a apus și-au venit altele – ba s-au purtat blugi prespălato-murdari, perioadă în care eu aveam unii de-un verde-baltă-plină-de-broaște absolut sinistru, pentru care ai meu și-ar fi dorit să mă pedepsească până la majorat pentru că am plătit porcăriile alea, ba s-au purtat cei cu talie joasă, moment în care toate mamele au intrat în panică din cauza ideii că nouă, fetele, ne vor pica ovarele pe motiv că umblăm cu șalele descoperite, ba ăștia skinny, no, la ăștia, mie nu au avut ce să-mi mai spună ai mei, că-s majoră și vaccinată de ani buni.

Doar că mie mi s-a făcut dor de pantaloni evazați și dacă am vrut pantaloni evazați, apăi pantaloni evazați mi-am luat. Uitasem că dacă-s prea lungi trebuie tăiați și dacă-i tai prea mult le iau farmecul, așa că m-am trezit cu o pereche de pantaloni largi jos, pusă în situația de a purta tocuri sau talpă ortopedică. Noroc cu niște botine cumpărate în 2012 din Spania, că am la ce-i purta. Și noroc că am purtat ansamblul, că am aflat cum e să conduci și cu alte încălțări decât favoritele mele, cele cu talpă plată.

Și dacă tot mi-am luat blugi evazați, am luat și-o bluză largă. Și-o curea împletită. Maro. Iubesc împletiturile maro. 🙂

Nu știu voi, dar eu cred în dragoste. Doar că nu în cea necondiționată. Nici când e vorba de o relație bărbat-femeie, nici când e vorba de una părinte-copil, în fine, nu cred în dragostea necondiționată între nimeni.

Nu de alta, dar cred că toți avem niște limite.

Am și eu câteva persoane pe care le iubesc până la cer și înapoi și pentru care aș face multe, dar nu pot să zic că dragostea mea pentru vreuna din ele nu are limite. Pentru că nu cred în conceptul ăsta. Cred că undeva, departe, există o graniță pe care nimeni nu vrea să ajungă să o cunoască într-o relație.

Nu cred că vreunul din noi (voi) vrea să ajungă să testeze limitele astea. Primele cuvinte care îmi vin în cap: violență și abuz. Adaptabile la orice relație.

Probabil vă întrebați ce m-a lovit de-am ajuns să scriu despre asta pe blog. Nimic. Doar că am tot citit și văzut în filme cum toți promit ceva ce efectiv nu au cum să știe dacă pot oferi: dragoste necondiționată. Un concept prea idealist pentru realista din mine.

Mi-a plăcut cartea asta și nu prea. Prima carte din clubul de carte de la job, așa că am început-o în forță. Mi-a lăsat o impresie bună din start, avea farmecul unei lumi demult apuse. Doar că dupa ce am citit vreun sfert de ea, am concluzionat că nu prea se întâmplă nimic în ea. E ușor de citit, e plăcută, dar… am așteptat până la ultima pagină să se întâmple ceva clar. Și faptul că nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta m-a cam dezamăgit.

Personajul principal din carte e căpitanul Charles Ryder, care, în timpul războiului, ajunge la Brideshead și își aduce aminte de vremurile petrecute acolo. În tinerețea sa, în timp ce studia, l-a cunoscut pe Sebastian și a devenit absolut fascinat de familia lui și de domeniul pe care ei trăiau. Sebastian era un pic ciudat, dacă ăsta e cuvântul potrivit pentru un tânăr de 20 de ani care nu se desparte de un urs de pluș, mama lui catolică și strictă în ceea ce privește religia, dar totuși tatăl era mutat în Veneția, cu o altă femeie. Sora cea mică, Cordelia, era o adolescentă răsfățată, iar ultima din familie, Julia, a fost cea față de care Ryder a simțit o atracție interesantă.

Spun interesantă pentru că până în ultima din cele trei părți ale cărții între ei nu se întâmplă nimic, iar apoi cei doi încep o relație extrem de complicată, amândoi fiind căsătoriți, iar el având și copiii, pe care îi ignoră complet pentru a se dedica Juliei.

Știu că e considerată o capodoperă, dar mie cartea mi s-a părut un ghiveci total, o mare varză în care nu se întâmplă aproape nimic, iar ceea ce se întâmplă nu are o explicație clară.

I-am dat totuși 3 stele pentru că a fost plăcută și relaxantă lectura.

acă în ultimele zile n-am auzit de evenimente și tristeți cât pentru o viață, nu știu ce să zic.

Mi se pare că oamenii (și mă includ și pe mine) au așteptări foarte mari de la ceilalți. Așteptări nerealiste în majoritatea cazurilor, pentru că fiecare om în parte trebuie să-și vadă de viața lui, de bucuriile și necazurile lui. Probabil vi se pare că bat câmpii, așa că vă dau niște exemple.

Când aveam 18 ani mi-am ținut majoratul. Ai mei, maică-mea în mod deosebit, nu erau încântați de ideea de a arunca bani pe o petrecere cu zeci de invitați știind că de banii ăia m-ar trimite în vacanță (travel is the only thing you buy that makes you richer – ai mei sunt de acord cu asta).

Evident, am suferit, am lăcrimat, am cerut ajutorul mătușă-mii s-o înduplece și până la urmă am obținut ce mi-am dorit, chiar dacă am negociat un pic: am redus din numărul de invitați, deci și din buget, dar m-am ales și cu un cadou extrem de dorit – aparat foto digital, unul care ne-a făcut mie și prietenilor mei mii de poze în anii următori (peste tot pe unde am umblat). Cred că e logic că orice eveniment de genul ăsta atrage drame, așa m-am supărat și eu că niște prietene n-au venit și nici n-au anunțat. Am plâns, am suspinat și iaca, am trecut peste. Cumva, cumva trebuie să ne selectăm apropiații, nu?

Alt eveniment major – nunta. Nu a mea, că nu țin minte să mă fi măritat, ci așa în general, nunta. Provoacă o grămadă de certuri, rupturi, destramă familii încă neînchegate și așa mai departe? De ce? De ce?!?!?! De ce nu înțeleg unii că pentru ei e evenimentul vieții și pentru alții e doar o cină exagerat de scumpă pe care-și lasă mai bine de jumătate din salariul pe o lună?! Și de ce nu înțeleg acei alții anteriori că nu trebuie nici să intre-n datorii pentru a merge la o nuntă, nici să recurgă la țepe jalnice ca să nu meargă?!

Eu nu pot să mă plâng că n-am avut invitații. Au fost multe, dar sincer nu mi-am permis financiar să le fac față la toate, probabil aș fi reușit în condițiile în care nu pupam vacanță, nu ieșeam la sucuri și nu socializam deloc în viața reală tot anul. Am preferat să merg la nunțile care chiar m-au bucurat, la prietenii cu care chiar mă văd, la evenimentele celor pe care am curaj să-i sun să le cer ajutorul în caz de nevoie. Deci, le-am spus da apropiaților.

Tot în a-și selecta apropiații au probleme unii și alții când vine vorba de botez. Chiar zilele trecute a ajuns la urechile mele plângerea unei duamne care a decis să-și bitchslapuiască nașii de nuntă și să nu-i cheme la botez pe motiv că la nuntă i-au dat doar 2000 de lei cadou. În condițiile în care dânsa – miresicamămica n-a lucrat o zi în viața ei și habar nu are cum se câștigă o pâine. Și n-are nici studii, în caz că vă întrebați dacă e vreo intelectuală rafinată care nu-și murdărește mâinile decât cu dulcele pampers al pruncului ei suav. Și-n cazul ăsta, cineva a decis prost care-i sunt apropiații. De nași zic.

Fiecare, dar absolut fiecare eveniment din viața noastră e important pentru noi. Dar există și alții, așa că hai să-l privim și prin ochii lor. Și să învățăm să privim și ocaziile altora obiectiv și cinstit, fără dorința de a-i încurca sau a le da planurile peste cap.

Ah, și-n caz că vă întrebați cum definesc eu apropiații vă zic că-n general îs oamenii cu care mă întâlnesc des. Cei care mă ascultă și cei pe care îi ascult. Cei cu care mă conversez în scris sau la telefon. Cei care-s la două lumi distanță, nu-i văd și nu-i aud amar de luni și cu care reiau dialogul fix de unde l-am lăsat. Acei oameni care îmi știu problemele și bucuriile și cărora le cunosc și eu gândurile. Cei pe care mi-i doresc alături în momentele importante, bune sau rele. Nu-s mulți, dar îs faini.

Am revenit pe blog! M-am măritat cu un italian bătrân și plin de bani, mi-am tras vilă cu piscină și mi-am dat demisia de la job!

GLUMESC!

Doar că m-a inspirat Andreea cu postarea ei și Alex cu accidentul lui, așa că aseară am început să facem haz de necaz. Pe la 10 seara am plecat la cumpărături la Lidl pentru că zilele trecute eu am fost la București, și, ca să fie treaba-treabă, trenul spre casă a avut vreo 3 ore jumate întârziere și n-am mai avut timp să ajung la job, așa că m-am trântit direct pe pat cu laptopul în brațe și m-am ridicat de acolo după 9 ore, că îs harnică și am uitat de mine trudind (îmi place să mă flatez).

Na, după ce m-am spălat într-un final (n-aș putea face carieră în cerșetorie, clar!), doar nu credeți că m-am culcat? Hello, Alex e acum moșneguțul meu italiano vero, așa că l-am băgat în mașină și l-am scos la o vizită romantică de magazin în cartierul rezidențial Șagului. Deci, revenind la Lidl, cum ne mișcam noi în cele două viteze, încet și foarte încet, i-am mărturisit că-s fericită rău că l-am găsit.

Că dacă mă găsea pe mine vreun moș italian plin de bani care să se miște așa încet în fiecare zi de la Dumnezeu, n-aș fi rezistat o viață întreagă în ritmul ăsta. Nici măcar una scurtă, de om de afaceri care suferă cu inima, motivată de moștenire fiind (eu, materialista, nu inima lui).

Adevărul e că poate vedeam deja și Shanghaiul și Dubaiul alături de un bătrân bogat, dar vă dați seama că le-aș fi văzut în slow motion? Mi s-ar fi urât cu binele, nu alta.

Așadar, am divorțat de soțul meu străin, bogat și în vârstă înainte să ne cunoaștem și să ne dea viața șansa să ne iubim ca la carte. Tre’ să-mi construiesc imperiul cu un tinerel. 🙂

N-am renunțat la blog, nu vă fie teamă și nici nu vă bucurați de asta.

Plănuiam să scriu joi de la mare, marea noastră, pe care n-am mai văzut-o de 10 ani. Doar că… socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg și-n loc să plec la mare, am plecat de la lucru degrabă prin farmacii. Alex, prietenul meu, a avut un accident de mașină pretty fucked up.

Na, ideea e că în următoarea lună prefer să-mi petrec timpul cu el (nu e chiar imobilizat, dar nici departe de asta) în loc să blogăresc, s-o ard aiurea pe net sau să ies la sucuri cu fetele.

De povestit și dat detalii, sincer, nu mai am chef și nervi. O singură urare am, pentru toți cei care nu respectă semnele de cedează, nu acordă prioritate sau nu știu la ce ajută culoarea roșie de la semafor: fuck you!

V-am mai zis de câteva ori că nu-s cu toate țiglele pe casă și-n unele situații de-a dreptul mă bucur de o ceartă sănătoasă. Uite așa au tras și alții concluzia, dar și eu, că-n viața mea există câteva semne clare că am să ajung o babă procesomană.

1. În 99% din cazurile în care nu îmi convine ceva, vociferez. Nu prea știu să-mi cer drepturile doar din priviri, mă exprim clar și cu voce tare. Chiar tare, Anca poa’ să confirme că ea a fost colega mea de bancă la StraightAD și încă suferă de pe urma mea.

2. Cu greu pot să tac atunci când se comite o nedreptate. Indiferent că mă privește sau nu mă privește, eu mă trezesc vorbind. It’s a gift.

3. Când începe să mi se zbată vena de la tâmplă încep și să-mi fac lista de argumente în cap. Și pentru că-s o viitoare babă procesomană isteață, mă gândesc și la răspunsurile dujmanului din timp, ca să le barez cu tact.

4. Sunt un fel de văru’ de la tocmai.ro. Ai nevoie să tai două crengi la un copac care amenință să-ți spargă geamurile pe timp de furtună, să scapi de vecinu’ care face gălăgie ziua în amiaza mare când îți doarme pruncul mai bine sau să o faci pe crizata de la RDS să priceapă că nu ai netul trecut în contract și nu ai de ce să-l plătești? Te rezolvă Oana! Dacă tu n-ai informația în mână și sincer, nici capu’ nu prea te duce să o cauți, fac rost eu de ea pentru tine. Pentru că mă descurc!

5. Păstrez toate mailurile, chitanțele, facturile, bonurile, tot ce reprezintă dovezi. :)) Acasă le-am organizat pe dosare (la 2 ani jumate după ce m-am mutat, dar nu e asta relevant), iar în portofel am o chestie care stă să explodeze. Din când în când mă uit pe bonuri, constat că n-am murit de la iaurtul cumpărat acum două luni, nici nu mi-au picat unghiile de la lacul cumpărat acum două veri și le mai și arunc.

6. Îs curajoasă. Sufăr câteodată de un curaj fără limite, la care i se mai zice și prostie. Are darul de a se dezlănțui în pereche cu limbarnița. Am fost hărțuită, amenințată cu bătaia, cu cuțitul și că o să fiu tăiată și încă nu consider că e cazul să-mi țin gura în fața unor malaci cu două clase care de obicei își arată pumnul pentru a mă intimida (în diverse situații). Așa că nu m-am potolit. 🙂

Deci… să nu mă supărați. Că pe la 80 de ani o să fiu la pensie și o să am timp de umblat prin tribunale. 🙂

În drumul fascinant al creșterii unui nou născut, etapa diversificării alimentare este un moment crucial și plin de întrebări pentru mulți părinți. De la momentul când să începeți să introduceți alimente solide în dieta micuțului până la alegerea celor mai sănătoase și nutritive opțiuni, sursele de informații joacă un rol vital în călătoria voastră. Dar de unde obțineți cele mai fiabile și actualizate informații despre diversificarea bebelușilor?

Consultanța Medicului Pediatric
Primul și cel mai important pas în diversificarea alimentară a bebelușului este consultarea medicului pediatric. Acesta este specialistul care cunoaște cel mai bine nevoile individuale ale copilului vostru și poate oferi sfaturi personalizate. În funcție de istoricul medical al copilului și de orice factori de sănătate specifici, medicul poate oferi îndrumări precise cu privire la momentul și modalitatea în care să începeți diversificarea alimentară.

Site-uri de Încredere
În căutarea informațiilor despre diversificarea alimentară, este esențial să apelați la surse de încredere, cum ar fi organizațiile medicale și site-urile specializate în sănătatea copiilor. Organizații precum Academia de Pediatrie sau Organizația Mondială a Sănătății oferă ghiduri și recomandări actualizate în legătură cu alimentația bebelușilor. Site-uri de încredere precum WebMD sau Mayo Clinic sunt, de asemenea, surse excelente de informații verificate medical.

Există numeroase cărți scrise de experți în nutriție infantilă și medicină pediatrică care pot fi resurse valoroase pentru părinți. Cărțile precum „Baby-Led Weaning” de Gill Rapley și Tracey Murkett sau „The Complete Baby and Toddler Cookbook” de America’s Test Kitchen oferă sfaturi practice și rețete sănătoase pentru diverse etape ale diversificării alimentare.

Comunitatea Online a Părinților
Uneori, cele mai utile sfaturi pot veni de la alți părinți care au trecut deja prin experiența diversificării alimentare. Comunitățile online precum grupurile de Facebook sau forumurile de părinți pot fi locuri excelente pentru a împărtăși experiențe, întrebări și sfaturi practice. Cu toate acestea, este important să filtrăm informațiile din astfel de surse și să ne bazăm pe sfaturi doar de la părinți care au experiență și cunoștințe solide în domeniu.

Cursuri și Seminarii
Unele centre comunitare sau organizații non-guvernamentale oferă cursuri și seminarii despre nutriția infantilă și diversificarea alimentară. Acestea pot fi o oportunitate excelentă pentru părinți de a obține informații practice, de a pune întrebări și de a interacționa cu alți părinți și profesioniști în domeniu.

Experiența Personală și Intuiția Părintească
Nu în ultimul rând, nu subestimați puterea experienței personale și intuiția părintească. Fiecare copil este unic, iar uneori cele mai bune decizii vin din observație și conexiunea personală cu micuțul vostru. Fiți atenți la semnalele pe care le transmite bebelușul în timpul introducerii alimentelor solide și adaptați-vă în funcție de nevoile și preferințele lui.

În weekend ne-am îndesat câteva haine în rucsaci, am aruncat corturile în mașină, sacii de dormit, ceaunul și crema cu SPF 50 și-am fugit la Surduc, că nu era rost de rămas în oraș, mai ales că-n Timișoara erau semne de vreme de stat în casă și numărat bani (cine-i are) sau făcut copii (iară, cine și-i permite).

Cum bani de numărat nu avem, cu plozii nu ne grăbim și în casă nu voiam să stăm, Surducul a fost paiul ‘ăl scurt pe motiv că la Văliug și Trei Ape am tot fost. Ne-am strâns un grup mare de patru oameni și-am ajuns pe un mal de lac unde am constatat că totul e inundat. Noroc că un bătrânel din unul din satele de pe lângă Surduc ne-a îndreptat spre proprietatea privată a unui domn care în schimbul unei taxe modice (10 lei/mașină + 10 lei/cort) ne-a lăsat să campăm la el în ogradă. Ogradă mare, că mai eram noi și mulți alții, dar cum oferea condiții de lux (adică avea patru bude de lemn care nu se închideau și-un robinet cu apă posibil potabilă), am trecut cu vederea prezența vecinilor de tarla.

Și-am constatat în weekendul ăsta că fie mi s-a mai potolit spiritul războinic, fie încep să iubesc în secret duiosul sunet de manea. Nădăjduiesc că prima explicație e valabilă. Ca să vă explic și ce-i cu titlul și ce-i cu fire mea bătăuș-tranchilizată, am să vă povetesc etapele de petrecere ale românilor eclectici de lângă noi:

1. S-a așezat tăt satu’ la masă (sau o familie foarte mare, că erau multe mașini, mese, scaune… aveau tabără, nu alta) și-a început să bea bere.

2. Au dat drumul oamenii la niște ritmuri bănățene.

3. În timp ce Andreea Voica urla din boxe despre cum e Banatu’ colț de rai/pământ sfânt/colț de soare/loc unde vin cerbii să se adape și alte făloșenii, micii sfârâiau pe grătar.

4. S-a înserat așa că bănățănii mei făloș’ au constatat că vara nu dorm și-au trântit și fleicile pe grătar.

5. În timp ce-au băgat la maț mititei și costițe, au mai golit câteva zeci de PET-uri de bere și-au decis că e vremea pentru artileria grea: manele. Am ascultat zeci de piese, dar am remarcat că la modă e un subiect nou: poza de cuplu. Am aflat deci, că, la despărțire ”toate pozele cu tine” pot fi șterse/rupte/arse/uitate/udate de lacrimi/udate de vin/frângătoare de inimi/tăietoare de vene (asta ultima am pus-o de la mine, restul sunt pe bune).

6. Și ce merge mai bine pe stomacul plin, sufletul greu și ficatul bombardat? Înălțatul de lampioane!!! Oamenii ăia au au fost fucking loviți de romantism (sau prostie) și au înălțat lampioane!!!

7. După care au trecut la clasicul foc de tabără, stropit cu alcool, că ce mama dracu’? O viață avem, măcar s-o trăim bine!

8. Pe la ora două cred că aveau loc discuții intense în tabăra lor, că era liniște și pace, eu am intrat în cortul meu și m-am culcat, cert e că pe la 8 dimineața oamenii au început să se certe și să-și care pumni. Pesemne că careva a uitat să șterge pozele cu prințesa și altul a vrut să le dea foc. Cu telefon cu tot. N-am aflat, dar îmi pare o explicație plauzibilă după șirul evenimentelor care a dus la bătaie.

Mă rog, așa am concluzionat eu că românu’ e eclectic. Mai lipsea un pic de muzică house, un Joe Cocoker și era peisajul complet. Da’ e vreme și pentru alte ieșiri cu cortul și nu știu niciodată ce surprize îmi rezervă viața. 🙂

Azi îs un pic dezamăgită. Un pic. Se poate și mai rău, dar zic și eu ca Scarlett – am timp în altă zi să mă gândesc la asta.

Păstrez unele relații în scris, definite de schimburi de cuvinte făcute prin diverse metode, pentru că altfel s-ar mistui în focurile aprinse la nervi. Printre țipete, pumni în masă și foșnete din telefon, cuvintele nu se mai aud, așa că rămân scrise în liniște, pentru a fi citite în timp ce respirăm adânc.

Nu știu cum se simte din perspectiva celuilalt, însă mie lipsa de reacție (chiar și scrisă), îmi inspiră de multe ori ipocrizie. În timpul unei dezbateri față în față omului îi este greu să ignore pur și simplu un argument valid, îi e greu să tacă, preferă să umple vidul cu gălăgie. În scris însă, omul alege să întoarcă privirea. Se face că nu a văzut, că nu a aflat, că nu a fost atins de informație.

Mă frustrează foarte rău ipocrizia care se ascunde în spatele tăcerii virtuale. Sau a celei de pe hârtie.

Eu sunt persoana aia care-și pune cenușă în cap atunci când greșește. Să-mi cer scuze sau să recunosc că am crezut neadevăruri nu e sentimentul meu preferat, dar îl aleg atunci când vine vorba de a păstra o relație deschisă. Pentru că dacă nu există sinceritate între două persoane, nu văd pe ce baze s-ar construi respectul. Iar apropierea ar fi o simplă chestiune de aparență, un înlocuitor penibil și forțat al politeții dintre doi oameni care întrețin o relație bolnavă.

Exagerez?