Iar ma plâng

De fapt nu mă plâng… tastez foarte repede, aşa, ca o izbucnire nervoasă. S-o încep de la un capăt. O zi înainte de plecare, primesc telefon:

“Auzi “văru’” ştii că avem programare la bunici şi eşti “de servici” nu?

Da, ştiu… sunt în birou acum… vorbim acasă, da?

Da, nu-i problemă.”

3 ore mai târziu…

“”Văru”… ştii că mâine tre să mergem pe la Bereşti, şi poimâine plecăm spre partea ailaltă… la Iveşti, Lieşti ,da?

Da, dom’le ştiu… ţi-am spus, vorbim mai târziu, acum am treabă”

O oră mai târziu:
“”Văru’” n-ai uitat ce treabă avem weekendu’ ăsta nu?

Nu dom’le, n-am uitat… nu mă mai bate la cap.

Bine, poate uiţi…”

Vine ziua magică, sunt trezit de dimineaţă să-i văd pe ai mei cum pleacă să mai facă ceva cumpărături.

Trei ore mai târziu m-am văzut pe drum, plăcerea condusului a început să fie din ce în ce mai fadă pe măsură ce începeau “sfaturile din dreapta” şi comentariile cu referire la consum, şi cele cu referire la ce fac, şi cele cu referire la mine, şi cele cu referire la cum conduc şi cele…

Ocazional trebuia să fac pauză să mai respir:

A dat domnu şi-am ajuns la destinaţie, să mă bucur de linişte, calm… doar pe aici am crescut şi în urmă cu vreo 13-14 ani porneam tractorul bunicului şi-l mişcam 40-50 metri transformându-mi tenul într-un alb şi pe cel al rudelor într-un roşu aprins. Tractoru’ încă e pe acolo şi încă munceşte, la fel cum am avut ocazia să mă bucur de un program decent şi eu din primele 15 minute petrecute în zonă. Eh, a trecut şi partea cu treburile, m-am relaxat ansamblând o bicicletă (de ce naiba nu le dau ăştia cu un set de instrucţiuni?) Oricum… important e că nu mi-au rămas piese aşa că era ceas treaba.

Am adormit gândindu-mă la cineva… şi-am visat un grătar făcut recent 😀

A doua zi după ceva agitaţie am revenit la serviciile de taximetrie, de data asta bucurându-mă de o schimbare de peisaj şi o scurtă trecere pe E581 unde am avut puţină pauză de la şofat din altă parte decât cea omologată a maşinii cu ocazia poliţiştilor de carton şi a maşinilor poliţiei care funcţionau pe acelaşi principiu.

La destinaţia asta, în ciuda multor părţi binevoitoare cam orice relaxare avea întreruperi, una mai plăcută incluzând o mică vizită la mânăstirea de la Tudor Vladimirescu.

Nu sunt nici pe departe genul credincios dar orice distanţă între mine şi anumiţi factori perturbatori era binevenită.

Ca orice lucru bun, s-a ajuns şi la un final, după ce i-am zis la revedere cocoşului a cărui coadă era prinsă de capacul portbagajului maşinii preotesei, şi de la câinele agitat încât am stat minute bune să prind un cadru cât de cât static cu blana lui m-am aventurat în a mă bucura de cei mai lungi 55 km făcuţi vreodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *