Zilele astea s-a tot făcut tam-tam cu o melodie, imn al stațiunii Mamaia, cântată de Loredana Groza împreună cu alți cântăreți de muzică făcută pentru radio. Nu spun nici numele așa-zisului imn, nici numele băieților, pentru că nu sunt importante și pentru că eu nu promovez așa ceva. De menționat că Radu Mazăre apare în videoclip, că doar e vorba de stațiunea lui.
Melodia respectivă a primit pe YouTube numai comentarii și voturi negative, fapt pentru care s-au scos dreptul de a comenta și dreptul de a vota pozitiv sau negativ melodia. Melodiile penibile e clar că, la fel ca și cele foarte bune, reușesc să fie foarte populare și să strângă un număr impresionant de vizuzlizări, lucru logic, pentru că lumea e curioasă să vadă penibilul. Deranjant este faptul că vor să vadă penibilul de mai multe ori, poate pentru că le place.
S-a constatat apoi că melodia ar fi plagiat după nu știu care melodie croată, imn al bețivilor în țara respectivă. Oamenii au început să vorbească despre asta, să-și trimită link-uri între ei cu cele două melodii, pentru confruntare, și să arate cât de tari sunt ei că au observat asta de pe nu știu care site (nici măcar n-au descoperit ei singuri). Până aici, câștig pentru melodie, pentru că lumea a vorbit despre ea, a ascultat-o de nenumărate ori pentru confruntare și pentru că s-a mers pe ideea “cât de bine mă simt că am aflat că o melodie care nu mă interesează este un plagiat”.
A venit apoi Loredana și a dat peste nas atotștiutorilor, spunând că îl cunoaște pe omul care a compus piesa și că acesta pur și simplu i-a dat-o ei. Vâlvă și scandal pentru nimic. Lumea a pierdut timpul și a promovat o melodie proastă, iar melodia va ajunge hit. Aveți felicitările mele pentru faptul că vă interesează după cine sunt plagiate melodiie proaste și pentru faptul că promovați indirect toate mizeriile!
Exact același lucru se întâmplă cu știrile din ziarele de scandal, exact așa se întâmplă cu toate curvele împuțite care apar la TV, așa se întâmplă cu toate melodiile proaste de la posturile de radio și așa se întâmplă cu toată mizeria ajunsă să fie divinizată. Ele există pentru că voi vorbiți despre ele și pentru că vă interesează în mod special să spuneți și altora despre asta. Radu Mazăre are 1-0. El și mulți alții. Și toți împotriva voastră.
Tags: Loredana groza, mamaia, radu mazare
Dacă îţi asumi un lucru făcut de altcineva, ca şi cum l-ai fi făcut tu, pentru ca lumea să te aprecieze, atunci meriţi să fii desconsiderat.
Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să aud la cineva o glumă, mirându-mă că mintea lui a putut să creeze ceva amuzant, ca mai apoi să aud gluma în nu ştiu care melodie, sau film, sau orice. De obicei îmi vine să sun persoana în cauză, să-i spun cât de banală e şi cum nu ar putea să zică ceva amuzant şi original nici dacă s-ar chinui ani întregi. Dar mă calmez repede, am puterea asta.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu citatele celebre din oameni celebri sau cu ideile acestora. Vede melteanul un citat interesant şi la prima bere pe care o bea cu cetăţenii, sau la prima discuţe cu iz filozofic, o trânteşte ca şi cum el ar fi gândit-o şi slobozit-o fix în acel moment. Şi te gândeşti, bă, e chiar bine ce a zis ăsta, cu toate că a zis-o cam stângaci! Dar el e destul de prost în general, aşa că e destul de ciudat. Melteanul, euforic, se bucură de aprecieri, aşa că nu mai are rost să ne amintească de unde a învăţat lucrul respectiv.
Aşa se întâmplă şi cu chestiile de pe net: poze, videoclipuri, citate, replici din filme şi multe altele. Le ia ţăranul şi le prezintă ca şi cum ar fi ale lui, bucurându-se de aprecieri. Nu o să citeze sursa niciodată, pentru că nu ar mai părea chiar atât de interesant şi oricum nu-l interesează cine a creat lucrul respectiv, important e că a ajuns la el. Decât original cu munca altuia, mai bine banal sau mediocru cu munca ta.
Dacă ai păreri sau observi nişte lucruri de bun simţ pe care oamenii nu vor să le respecte, aceştia te vor considera nesimţit. Cumva eşti nesimţit că vezi şi, mai ales, că spui ce ai văzut.
Dacă îţi atrag atenţia, indirect, vorbind la general, că nu ştii să scrii sau să vorbeşti corect, ar trebui să îmi mulţumeşti pentru că ţi-am semnalat acest lucru şi nu vei fi nevoit să cazi în penibil şi cu alţi oameni care vor observa gravele tale probleme, dar de care nu îţi vor spune în faţă (sanchi, din bun simţ) şi de care vor râde, în spatele tău, împreună cu alţi oameni.
Dacă îţi atrag atenţia, tot indirect, vorbind la general, că nu te speli, asta nu înseamnă că am ceva cu tine. Asta înseamnă că ţi-am atras atenţia că faci ceva greşit, de care poate nici nu ţi-ai dat seama, dar care e deranjant pentru ceilalţi şi, indirect, pentru tine. Şi toate astea nu le observ doar eu, pentru că sunt un fin observator şi pentru că iau seama. Nu! Toate astea le observă toată lumea, doar că nimeni nu ţi le spune.
În general oamenii se supără pentru că le atragi atenţia când fac ceva greşit. Se supără şi te cred nesimţit şi răutăcios. Eu îmi cer scuze pentru câteva lucruri care îmi vin acum în cap şi pentru care unii mă consideră nesimţit că le observ:
- Îmi cer scuze că sunt nesimţit pentru că porţi TU pantaloni scurţi, până sub cur, deşi eşti grasă şi ai celulită;
- Îmi cer scuze că sunt nesimţit pentru că scrii TU filozofii pe Facebook dar pui virgulă între subiect şi predicat şi scrii “să fii” cu un singur “i”;
- Îmi cer scuze că sunt nesimţit pentru că miroşi a sconcs dar TU nu faci duş zilnic;
- Îmi cer scuze că eşti dobitoc!
Tags: nesimtire
Dacă eram oligofren, mă ghidam după spusele alor mei şi celor din jur şi îmi dedicam viaţa pietrelor, icoanelor şi personajelor imaginare din cărţile cu “basme sfinte”. Norocul meu că nu sunt chiar atât de oligofren şi câteodată mai încerc să şi filtrez informaţia şi să o analizez. Nu sunt deloc un tip religios şi nu respect niciodată tradiţiile cu care lumea exagerează chiar şi în anul 2013.
Totuşi, nu încerc niciodată să conving pe cineva că e bine ce fac eu. Spun doar că în tot ce ţine de religie există lucruri care se bat cap în cap şi care nu pot demonstra nimic cu privire la aceasta. “Crede şi nu cerceta” e pentru oameni reduşi mintal, pe care îi convingi de un anumit lucru cu orice expresie dintr-o carte arhicunoscută. Un om care vrea să fie bun este pur şi simplu bun, fără să respecte tradiţii fără sens. Divinitatea, dacă există, probabil că va aprecia faptul că un om este bun şi dacă acesta nu va face mătănii şi nu va bate cruci în faţa bisericii.
Mi se pare de o înapoiere enervantă faptul că oamenii blochează străzi şi se calcă în picioare pentru a pupa moaşte sau a se închina la nu ştiu care morminte de sfinţi şi preoţi. Cică în Botoşani, de vreo 50 de ani, exista un mormânt în care oamenii credeau că se află nouă preoţi făcători de minuni. Şi se închinau ca oile acolo, aprindeau lumânări şi ziceau rugăciuni când de fapt mormântul era gol.
Mai enervant este faptul că după ce au aflat oamenii că s-au închinat la pietre degeaba, ei cică vor păstra tradiţia în continuare. Probabil că acei oameni votează de fiecare dată. Cu Dumnezeu înainte!
Şi nu putea să fie lansare de album fără un cover:
Tags: azi, cover, Daniel Gheorghe, snapto, Vita de Vie
Ţigănie = faptă, comportare urâtă; balamuc, gălăgie, hărmălaie, huiet, larmă, scandal, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vuiet, zarvă, zgomot.
Noi nu avem fotbal în România pentru că suntem inculţi şi prost-crescuţi. Fotbaliştii noştri sunt manelişti, analfabeţi şi figuranţi. Suporterii echipelor la care evoluează aceştia sunt un pic mai rău decât ei. Sigur că există excepţii, dar sunt prea puţine, aşa că îmi permit să vorbesc la general.
Nu poţi să ai fotbal într-o ţară în care oamenii implicaţi în acest fenomen sunt indisciplinaţi, cu probleme psihice, aroganţi, figuranţi şi lista poate continua. Oamenii de acest gen, când erau la şcoală, rămâneau repetenţi din cauza “calităţilor” de mai sus. Astăzi sunt repetenţi la materia “fotbal”. Putem să spunem că avem un sport de repetenţi: fotbalul. Repetenţii fiind, după cum am spus, oamenii implicaţi în fotbal, de la suporteri până la conducătorii de cluburi.
Rapid – Steaua a fost un meci urât, fără faze de poartă, fară driblinguri spectaculoase, fără pase legate şi fără fairplay. Una peste alta, suporterii rapidişti s-au comportat ca nişte huligani, încercând să lovească un jucător, care voia să bată un simplu aut, aruncând spre acesta cu diferite obiecte din tribună. Este incredibil câtă ură pot avea unii oameni, fără niciun motiv clar. Să urăşti în asemenea hal o echipă cu care nici nu te baţi la titlu şi nici la retrogradare, într-un meci fără miză, este treabă de oameni cu grave probleme psihice.
Jucătorul Chiricheş a fost lovit cu un obiect din tribună, antrenorul Reghecampf a fost făcut fleaşcă tot din tribună, pe teren au zburat scaune şi obiecte din aceeaşi tribună. Frustrări transformate în violenţă, într-un meci prost şi fără miză. După toate acestea, rapidiştii din conducere împreună cu jucătorii au declarat că suporterii lor au fost minunaţi, că echipa a făcut un meci foarte bun şi că Steaua a avut noroc că a egalat.
Pentru prima dată sunt de acord cu declaraţiile lui Becali cum că meciul ar fi trebuit oprit şi câştigat de Steaua cu scorul de 3-0. Nimic nu era mai potrivit decât o lecţie pentru toată lumea, mai ales că meciul nu avea miză. Şi nu spun asta pentru că oarecum ţin cu Steaua, ba din contră, am şi pariat pe scor egal. Nu o să înţeleg niciodată ultraşii care merg la meci să stea cu spatele la ce se întâmplă în teren, să strige şi să se bată pentru nimic. Fotbalul nu cred că este despre bătaie. Bineînţeles, în România e cam DOAR despre bătaie, declaraţii, interviuri şi analize.
Bourceanu s-a comportat ca un adevărat căpitan şi a încercat să oprească toată această ţigănie, iar despre asta a zis Tolontan bine AICI.
Sursă foto: romanialibera.ro
În primul rând mă enervează oamenii care ţin cu orice preţ să fie altfel (diferiţi, cu ceva în plus) faţă de ceilalţi. Dacă vrei să fii original e de ajuns să fii sincer şi să te ghidezi după mintea ta. La cât de diferiţi sunt oamenii, sigur nu o să fii ca majoritatea.
Îmi displace faptul că, deşi vrei să fii diferit, totuşi adopţi o modă penibilă, împreună cu alţi oameni. E drept, poate adunătura de aşa-zişi hipsteri din România e una mai mică faţă de celelalte adunături de orice din România, dar asta nu salvează situaţia cu nimic. Am înţeles că în general oamenii de acest gen ascultă trupe cât mai necunoscute, folosesc limbajul “rom-glezesc” (română combinată cu engleză), sunt susţinători ai artei, folosesc nişte biciclete penibile şi alte lucruri de copii care nu-şi găsesc personalitatea.
Mi se pare că eşti oligofren în momentul în care asculţi muzica pentru faptul că nu mai ascultă nimeni ce asculţi tu. Muzica ar trebui să o asculţi pentru că îţi place şi nu ar trebui să te intereseze câţi oameni o mai ascultă.
Mi se pare că eşti oligofren dacă foloseşti fraze jumătate în engleză şi jumătate în română. Nu le văd rostul atât timp cât suntem în România iar eu înţeleg perfect dacă îmi vorbeşti în limba noastră. În momentul în care foloseşti expresii în limba engleză te rog să accepţi şi să recunoşti faptul că vrei să fii “la modă” şi că te mândreşti cu asta precum un copil.
Mi se pare că eşti oligofren în momentul în care foloseşti biciclete penibile, unele şi cu coş în faţă, doar ca să fii în trend şi să te poţi poza. Bicicletele sunt pentru cu totul altceva, chiar dacă ţi se par prea “mainstream” în variantă normală.
Oamenii care sunt în felul ăsta mi se bar băşinoşi. Şi îmi diplac băşinile, de-aia îi rog să şi le miroasă între ei.
Tags: hipsteri
Viţa de Vie a riscat în muzică, aşa cum zice şi Adrian Despot, încercând acest concept acustic şi ducându-l, după părerea mea, la stadiul de “nou stil al trupei”. A riscat pentru că, în general, omul are fixaţii şi îi e greu să-şi explice de ce acustic în loc de electric şi în loc să vadă părţile bune, începe să critice fără a avea o bază. Ziceam “nou stil al trupei” între ghilimele pentru că probabil VDV va îmbina electricul cu acusticul, cel puţin pentru o vreme.
Viţa de Vie – Acustic, Teatrul Naţional Bucureşti
Viţa de Vie a reuşit acum câteva luni să mă ducă la Opera Naţională Bucureşti, loc în care, recunosc, nu mai călcasem, poate pentru că nu am ajuns încă la nivelul de a înţelege într-adevăr opera pură. De data asta am fost la VDV la Teatru Naţional Bucureşti. Cele două locuri, în care trupa a susţinut aceste concerte acustice, mi s-au părut perfecte pentru ce s-a întâmplat acolo.
Accesul
Am ajuns la TNB pe la 19:30, intrarea făcându-se cu mare uşurinţă. În holul de la intrare era atmosferă de teatru, cu oameni care aşteptau cuminţi să li se spună că pot intra în sală, cu cupluri de adulţi trecuţi de 40 de ani, unii dintre ei şi cu copii mici. Media de vârstă mi s-a părut cam ridicată, probabil din cauza locului şi preţului biletelor, în mare parte. În acelaşi hol se găseau două standuri: unul cu băuturi răcoritoare şi chestii de ronţăit, celălalt cu tricouri şi albume Viţa de Vie – Acustic.
Intrarea în sală s-a făcut civilizat, fiecare uşă a sălii având câte o “doamnă îndrumătoare”, care te ajuta în cazul în care nu te descurcai cu locurile de pe bilet. Pe fiecare scaun se găsea coperta albumului, pe spatele căreia VDV mulţumea că oamenii au venit la concert, împreună cu un “QR code” pe care dacă îl scanai primeai pe mail piesa “Ieri”. Sala s-a umplut repede, iar pe la opt şi ceva cortina s-a ridicat.
Concertul
Spectacolul a început cu fum, lumini, lumânări şi trupa care a urcat pe scenă în ropote de aplauze. Au început cu piesa “Iamma“, iar la prima pauză dintre piese, în care Adrian Despot trebuia să îl invite în scenă pe Răzvan Suma, publicul nu se mai oprea din aplauze. O atmosferă cam ca la piesele de teatru, la care aplauzele nu se mai termină, pentru care Adi Despot a mulţumit, spunând că aveau nevoie de ele la cât au muncit pentru acest album.
Un moment de notat, cel puţin pentru mine, a fost piesa “Lăsat pustiu” (cu Răzvan Suma), la care instrumentele de suflat şi percuţie a le lui Mandela, împreună cu violoncelui lui Răzvan Suma, combinate cu sound-ul acustic VDV au creat o atmosferă greu de de descris. Ruperea de ritm de pe partea finală a piesei, accelerarea şi “agitarea” acesteia, împreună cu imaginile care rulau pe ecranul din spatele scenei, şi ele schimbându-se rapid, toate acestea probabil că i-au făcut pe mulţi din sală să simtă acea “piele de gâină”, acea emoţie de plăcere.
Un alt moment special a fost acela când Alexandrina Hristov a fost invitată pe scenă pentru piesa “Varză“. Şi-a făcut apariţia cu specifica-i gingăşie, amplificată de îmbrăcăminte, cu care şi-a ocupat uşor locul de lângă microfon. “Joaca jazzy” dintre Alexandrina şi Adi Despot au făcut piesa să pară atât de scurtă…
Ultimul invitat a fost Eugen Caminschi, de la trupa Vama, care a încântat prin părţile lui de chitară electrică. Un moment venit perfect la sfârşitul concertului, după atâta acustic. Trupa a părăsit apoi scena, în aceleaşi ropote de aplauze care s-au auzit în fiecare pauză dintre melodii, venind la bis apoi, cu piesele “Praf de Stele” şi în final “Visare“, pe care lumea le-a savurat în picioare, cântând cu trupa.
Trăgând linie, Adi Despot mi se pare un solist cu atitudine, raţional, care ştie să dea publicului atât cât trebuie, şi din punct de vedere al comunicării dar şi din punct de vedere al muzicii; un show în adevăratul sens al cuvântului, făcut de oameni frumoşi din punct de vedere muzical şi probabil şi din multe altele. Intrumentişti dedicaţi, pasionaţi, originali, cu personalitate muzicală, care fac muzica în primul rînd din plăcere şi din prietenie.
Vom avea astfel de artişti în România atât timp cât îi SUSŢINEM, mergând la concerte, cumpărând albume şi chiar şi distribuind piesele şi videoclipurile lor pe reţelele de socializare.
Surse foto: metalhead.ro, infomusic.ro, iconcert.ro
La muzică, la fotbal şi la politică ne pricepem toţi. Hai să analizăm şi să ne dăm cu părerea! E loc pentru toţi criticii de nimic!
Se întâmplă că Viţa de Vie are un proiect acustic, de o bună perioadă de timp. Proiect care constă în turneul acustic plus albumul acustic, care va apărea vineri, 5 aprilie, cu ziarul Gazeta Sporturilor, şi pe care îl va lansa luni, 8 aprilie, la Teatrul Naţional Bucureşti.
Se mai întâmplă că există mulţi oameni încuiaţi şi cu spirit critic de cea mai joasă speţă. Când credeam că au dispărut din peisaj oamenii ăia încuiaţi, care ascultă două trupe de metal şi pentru care tot restul muzicii este un rahat, iată că am dat din nou de ei. Şi sunt răi, şi critică, şi sunt deţinătorii adevărului absolut, şi ceilalţi sunt nişte proşti. Îi poftesc să meargă la concerte la care nu se plăteşte intrare şi să înjure trupele de pe scenă că nu cântă rock, sau să vină în cluburi şi să-şi toarne bere în cap, că weekendul trecut am dat peste două specimene care exact aşa au făcut. Datul cu părerea pe net, de către toţi idioţii pământului, e la ordinea zilei.
S-a mai întâmplat că Viţa de Vie a facut şi un clip pentru piesa “Basul şi cu toba mare” varianta acustică. Clipul se găseşte mai jos:
Şi au apărut, brusc, oamenii care se pricep la tot; care n-au mai ascultat Vita de Vie de la ultimul festival de bere ieftină la care au participat, unde i-au auzit mai mult beţi decât treji, şi care au început să arunce păreri în stânga şi în dreapta: ba că VDV nu mai cântă rock, ba că au scos videoclip cu una care se fâţâie, ba că, ba că…
Unii critică legătura dintre videoclip şi melodie. Păi melodia aia, adusă sub formă de un uşor jazz, merge perfect cu o fată care “se fâţâie lasciv” pe acolo. Sunt scene sexy, cu o fată care fumează, îşi bea cafeaua, după care merge şi execută, culmea, la bară, senzual, nişte dansuri pentru care, apropo, a fost foarte apreciată la un mare concurs TV şi chiar a trecut mai departe. Din câte ştiu eu, fata a şocat la “Românii au talent” prin abilităţile ei, trecând clar mai sus de stadiul de “dansatoare la bară”.
Alţi critici de internet observă “fin” că Viţa de Vie “suge” pentru că “s-a dat pe acustic”. E simplu, o sugeţi voi aiurea, pentru că Viţa de Vie a fost mereu o trupă de rock alternativ, iar acum s-a întâmplat că au orchestrat nişte piese, făcându-le acustice şi aducându-le într-o formă originală, combinând jazz-ul cu muzica acustică. Dacă pentru tine muzica este reprezentată doar de părţile de chitară electrică, îmi pare rău să-ţi spun: înseamnă că eşti încuiat.
Mai sunt unii “căpitanii observaţie” care s-au trezit să ne spună, după 14 ani de când există melodia “Basul şi cu toba mare” că versul “La orice discotecă care [...]” este cacofonie. Să muriţi voi? Serios? Sigur n-au pus ăştia versul la mişto? Sigur prindeţi pule în gură mai bine decât prindeţi ironii, criticii curului care sunteţi.
Criticii curului nici nu ştiau că VDV susţine de ceva timp o serie de concerte acustice şi nici că va scoate album acustic, dar au văzut/auzit melodia/videoclipul şi s-au grăbit să arunce părerea precum oligofrenii. Ce să spun, dansează o fată la bară într-un clip, hai să înjurăm trupa, melodia şi clipul şi să ne turnăm bere în cap, de ciudă că în clip nu apar doi pletoşi slinoşi care să bea bere şi să râgâie.
Da, ştiu, e mişto metal-ul, dar asta nu înseamnă că nu pot accepta alte stiluri, mai ales că ce a făcut VDV mi se pare artă. Albumul acustic, care conţine 13 piese orchestrate senzaţional, se poate asculta gratis pe Zonga.ro, AICI. Ne vedem la lansare!
Tags: acustic, Vita de Vie
Hai să lămurim o treabă încă de la început:
Dacă un individ oarecare scrie prost, nu e coerent şi nu se înţelege clar ce vrea să transmită, păi asta, în cele mai multe cazuri, nu înseamnă că eşti tu (care citeşti) greu de cap sau că scrie el prea profund şi prea greu pentru mintea ta. Asta înseamnă că e incoerent şi că mai bine se înregistrează când vorbeşte decât să scrie. Deşi mă îndoiesc că acolo se va descurca mai bine.
Revenind la subiectul pe care de altfel nici nu l-am început – sunt pro-oamenii care scriu. Nu contează unde. Pe un caiet dictando, pe o agendă din 1937 cu pagini îngălbenite, pe foi A4 sau chiar pe blog, scrieţi fraţilor!
Scrisul te ajută în timp. Te ajută să te perfecţionezi în exprimare, în gramatică, te ajută să-ţi formezi păreri pe care le poţi susţine. Scriu pe blogul ăsta de cinci ani şi ceva şi când mă uit la articolele din primii doi ani mă apucă râsul. Păreri puerile, greşeli de exprimare şi alte baliverne. Bineînţeles că eram şi mai “necopt la minte” ca să folosesc un clişeu, bineînţeles că multe articole sunt de “caterincă” şi “mişto ieftin” dar e clar că se vede o evoluţie. Poate nu evidentă sau exagerată, dar e o diferenţă.
Şi te simţi bine când te uiţi înapoi şi vezi că erai mai prost. E mai grav când te uiţi înapoi şi vezi că erai mai bine; asta s-ar traduce cum că te-ai prostit. Încurajez pe oricine să-şi facă un blog pe care să debiteze tot ce-i trece prin cap şi i se pare că e de expus. Pe blog ai avantajul că vin şi alţii să îşi dea cu părerea despre ce ai scris. Unul vine cu o critică, altul te susţine, e treaba ta cum accepţi toate astea, dar ai “feedback”, vorba romgleziţilor, că din cauza lor împrumutăm toate cuvintele din engleză, de parcă n-am avea o limbă destul de grea şi cu atâtea cuvinte care înseamnă acelaşi cuvânt, mai avem nevoie şi de altele.
E mare lucru să ai curaj să scrii public. Sunt mulţi oameni care au idei mişto şi păreri interesante, dar nu le pun nicăieri, de frică “să nu râdă lumea”. Dacă ar avea puţină încredere i-ar durea în dos de lume şi ar şti că ce au scris au scris bine. Lumea vorbeşte, argumente nu prea. Nu deranjezi pe nimeni dacă scrii, nu îi obligi să citească ce scrii, pot să ignore dacă vor.
Ultimele comentarii